Sentimentul zădărniciei

Nu aveam de gând să scriu despre asta, dar m-am lăsat pradă unor emoţii şi trăiri pe care m-am apucat să le surprind în cuvinte. Îmi propusesem de câteva zile un subiect mai vesel, titlul era pregătit, dar n-am avut încă dispoziţia necesară pentru a mă dedica acelui subiect.

În schimb, m-a reîncercat de curând un sentiment al zădărniciei, alimentat de fel de fel de probleme, situaţii, inclusiv lipsa de încredere în ”bunele intenţii” ale celor care ne conduc ţara, şi mă refer îndeosebi la guvern şi parlament. În noul preşedinte am momentan încredere şi îmi pun mari speranţe, dar nu intenţionez să intru acum şi aici în astfel de detalii.

Simt uneori cum sentimentul zădărniciei are nişte efecte nu tocmai de dorit asupra mea, cum probabil se întâmplă cu majoritatea dintre noi, dacă nu cumva cu fiecare, la un moment dat. Mă seacă pur şi simplu de entuziasm şi de bucurie. Mi-e greu să înţeleg rostul unor lucruri din jurul meu şi să găsesc motivaţia de a face ceva cu plăcere. Fac ceea ce trebuie, pentru că trebuie, fără tragere de inimă, doar din simţul datoriei şi din dorinţa de a bifa cât mai repede îndeplinirea unor sarcini asumate.

Simt că ”nu sunt eu” şi mă întreb cum pot ieşi din starea asta?

Privesc puţin natura prin fereastră, cerul şi alunecarea graţioasă a norilor. Simt că mă ajută într-o oarecare măsură, dar nu suficient.

Încep să-mi amintesc că sunt atâţia oameni sărmani pe lumea asta ... nu ducem lipsă din nefericire nici noi, dar sunt ţări unde chiar se moare de foame, sunt războaie, sunt epidemii. Astea da, tragedii! Îmi dau seama că suferinţele şi neplăcerile mele sunt doar o glumă, în comparaţie cu acestea.

Totuşi, cel mai mult mă ajută, din ceea ce simt, să-mi amintesc că şi această zi din viaţa mea este un dar de la Dumnezeu. Am trecut de câteva ori prin situaţii limită, în care am avut sentimentul că puteam să-mi pierd viaţa. Dacă s-ar fi întâmplat asta, acum nu aş mai suferi, dar nici nu aş trăi darul zilei de azi. Punându-le în balanţă, e clar că darul vieţii bate suferinţa!

Mă simt binecuvântat că trăiesc şi pot gusta suferinţa. Chiar dacă de multe ori are un gust amar, ori alteori este fadă, fără gust. Suferinţa îmi arată că sunt viu, că sufletul meu trăieşte suferinţa şi este însetat, este în căutare ... Sufletul meu caută liniştea, pacea, bucuria, caută viaţa ce vibrează în bucurie, în împlinire.

Unde le pot găsi pe toate astea?

În iubirea faţă de Dumnezeu. De câte ori mă gândesc cu drag la Dumnezeu, simt cum mă încarc de fapt din dragostea Sa, din liniştea pe care o emană, din izvorul bucuriei şi al vieţii. Oricât de mare ar fi suferinţa, în iubirea faţă de Dumnezeu îmi găsesc alinarea. Pentru că iubirea mea o întâlneşte pe cea a lui Dumnezeu, care este permanentă şi la dispoziţia tuturor. Iar întâlnirea aceasta este vindecătoare, pentru că vindecă suferinţa, neputinţa, deznădejdea, ispita, ego-ul şi este dătătoare de viaţă.

Nu este suficient faptul că Dumnezeu ne iubeşte. Este un dar, o binecuvântare, este esenţial, dar nu este suficient. Nu putem să ne bucurăm deplin de iubirea lui Dumnezeu, decât dacă ne deschidem sufletul cu iubire faţă de Dumnezeu şi cu recunoştinţă. Astfel, iubirea pe care o simţim este tămăduitoare, în primă fază, apoi, treptat, devine înălţătoare, pentru că ne încarcă de bucurie.

Ori de câte ori mă confrunt cu ispite ori încercări care se manifestă în plan mental şi cu posibile efecte în plan spiritual, încep să mă gândesc că-L iubesc pe Dumnezeu şi treptat simt cum dragostea şi pacea creşte în sufletul meu, iar mintea mea se eliberează de acele încercări, iar dificultăţile se risipesc. Pentru că, deloc paradoxal şi chiar uşor de înţeles, prin iubire te încarci din iubirea lui Dumnezeu.

Putem descoperi iubirea lui Dumnezeu în multe feluri, pentru că suntem înconjuraţi de minunăţiile Creaţiei Sale, se petrec adeseori lucruri extraordinare în viaţa noastră care nu sunt deloc întâmplătoare, dar singura cale de a trăi iubirea lui Dumnezeu este prin iubirea faţă de Dumnezeu.

Nici măcar rugăciunea nu funcţionează dacă nu ţi-e sufletul deschis cu iubire. Doar când te rogi cu drag, te rogi cu adevărat şi simţi cum rugăciunea te încarcă, te îmbogăţeşte, îţi hrăneşte sufletul.