Santiago de Compostela – împlinirea unei chemări

Avem nevoie de foarte puține lucruri pentru a fi fericiți.

"A journey of a thousand miles begins with a single step."

(Lao Tzu)

Am aflat din întâmplare (deși nimic nu e întâmplător), despre pelerinajul la Santiago de Compostela, în urmă cu mai mulți ani. Am văzut fotografii interesante și am citit articole fascinante care relatau impresii, experiențe, trăiri și învățăminte ale unor pelerini. Mă gândeam cu admirație la cei care au reușit să parcurgă cei aproape 800 kilometri ai Camino Francés cu rucsacul în spinare și consideram că eu nu aș fi în stare de așa ceva. Apoi, în primăvara anului 2015, în urma unor evenimente, în mintea și în sufletul meu a încolțit dorința pelerinajului. În scurt timp, dorința aceasta devenise atât de intensă, încât am resimțit-o ca pe o CHEMARE. Se asemăna cu chemarea sau vocația pe care și-o descoperă unele persoane de a urma o anumită profesie. În aceste condiții, mi-am făcut următoarea promisiune: voi face acest pelerinaj CU PRIMA OCAZIE care se va ivi în viața mea. Ocazia nu s-a lăsat prea mult așteptată, pentru că după mai puțin de un an, împrejurările m-au determinat să iau decizia de a demisiona din firma pentru care lucrasem timp de șase ani. Am considerat că a venit momentul să închei acel capitol din viața mea și să încep unul nou. Primul gând a fost să emigrez în Marea Britanie, apoi mi-am amintit de promisiunea pe care mi-o făcusem și am înțeles că aceasta era de fapt OCAZIA de care aveam nevoie pentru pelerinaj. Așadar, am luat fără ezitare decizia de a pleca în pelerinaj. Mi-am făcut rezervare la avionul spre Zaragoza și am început primele pregătiri: achiziție rucsac de drumeție, pelerină, sac de dormit, jachetă polar, șosete speciale pentru drumeție, prosop din microfibre și pedometru. Cu o săptămână înainte de plecare am făcut trei drumeții de antrenament cu rucsacul echipat, pe distanțe de circa 15 km, în diferite zone din Cluj-Napoca, antrenamente care mi s-au părut destul de dificile. Mă consideram totuși cât de cât pregătit de drum. Știam că ce va urma nu va fi ușor. Deși nu știam dacă voi reuși, îmi doream din toată inima să încerc.

În dimineața zilei de 17 mai 2016, după doar câteva ore de somn, am pornit cu noaptea-n cap spre aeroport, cu mult elan, cu bucurie, entuziasm și nerăbdare. Mă gândeam că voi porni în drumeția vieții mele și simțeam că o viață nouă se deschidea înaintea mea. Odată ajuns în Zaragoza, am mers la autogară și am luat autobuzul spre Pamplona. De acolo un alt autobuz m-a dus la Saint Jean Pied de Port. Atât prin Pamplona cât și pe drumul spre Saint Jean, am zărit pelerini cu rucsacurile în spinare și abia așteptam să-mi încep și eu pelerinajul a doua zi. Drumul cu autobuzul din Pamplona este spectaculos îndeosebi în zona de munte, iar pe anumite secțiuni șoseaua se suprapune cu unul din cele două trasee de pelerinaj dintre Saint Jean și Roncesvalles, respectiv cu traseul care urmează în bună măsură defileul, fiind recomandat pe timp nefavorabil. Atunci, din dorința de a evita cât mai mult posibil traficul rutier, am luat decizia de a urma celălalt traseu despre care citisem, considerat mai dificil, având denumirea ”Ruta lui Napoleon” deoarece fusese ruta urmată de Napoleon și armata franceză în invadarea Spaniei, o rută care traversează partea de nord, mai puțin înaltă a munților Pirinei, cota maximă fiind de numai 1.450 m.

După ce am trecut pe la oficiul pelerinilor din Saint Jean Pied de Port unde m-am înregistrat, am primit pașaportul de pelerin și mi-am ales o scoică pe care să o atașez la rucsac, m-am cazat la refugiul municipal pentru modesta sumă de 5 €, un refugiu încărcat de istorie și cu amprenta timpului pe el.

Bine-nțeles că și condițiile de cazare erau la fel de modeste, însă eu nu am venit aici pentru confort. Apoi am plecat să-mi cumpăr un ghid cu informații despre traseu și locuri de cazare, ceva de mâncare, am vizitat puțin împrejurimile și seara m-am întors obosit la refugiu. Urma să împart același dormitor cu încă vreo 15 persoane, toți oameni prietenoși, zâmbitori și cu bun simț. Un olandez cu chipul bronzat, cu barbă și pălărie de cowboy pe care avea fixate tot soiul de insigne, mi-a relatat cu admirație că a întâlnit un tânăr din Belgia care făcuse El Camino de 7 ori fără întrerupere, începând de anul trecut, că muncise pe la ferme pentru cazare și hrană și că urma să încheie cel de-al 8-lea pelerinaj, iar la final și-a propus să se întoarcă în Belgia pe jos. Aveam să descopăr că El Camino adună la un loc multe povești de viață foarte interesante și chiar impresionante, că oamenii merg acolo pentru cele mai diferite motive și că-și deschid sufletul cu generozitate unii față de alții. De fapt, cam a treia întrebare rostită de majoritatea pelerinilor este: ”Ce anume te-a adus pe El Camino?” după clasicele: ”De unde ești?” și ”Cum te numești?”

Prima noapte mi-a amintit de perioada în care am fost soldat, cu mulți ani în urmă și dormeam în condiții oarecum asemănătoare. Sforăiturile și alte zgomote au fost nelipsite peste noapte. Chiar dacă la început aceste lucruri mi s-au părut deranjante, ei bine, în curând voi ajunge să nu-mi mai pese absolut deloc de toate acestea. Oboseala și abandonarea pretențiilor de ordin personal te ajută să te simți confortabil împărțind totul cu cei din jur: dormitorul, bucătăria, baia, alimentele, gândurile, trăirile, zâmbetele, suferințele, poveștile. Înveți să nu-i judeci pe oameni, ci doar să te bucuri de ei. Înveți să-i accepți așa cum sunt și nu cum crezi că ar trebui să fie. Se creează un soi de fraternitate, o conexiune spirituală, pe care în viața cotidiană, modernă, am pierdut-o aproape în totalitate. Ajungi să realizezi că fiecare persoană de lângă tine este la fel de importantă ca și tine. Înțelegi că nu ești în competiție cu nimeni, că nu trebuie să demonstrezi nimic și că trebuie să fii doar tu însuți. Conștientizezi cât de mult ne deformează societatea prin toate mijloacele: competiție pe toate planurile, consumerism și dorința de mai mult și mai mult, goana după avere și poziții sociale. Sigur că avem nevoie de toate acestea într-o oarecare măsură, dar nu acestea trebuie să fie scopul vieții noastre.

Pelerinajul este de fapt o întoarcere la simplitate.

Totul este simplu. De la modalitatea deplasării, mersul pe jos fiind cel mai umil mod de a te deplasa, la condițiile simple de cazare de la refugii, la mesele simple înjghebate din alimente cumpărate adesea de la supermercado, sau meniurile simple de la unele bodegas și nu în ultimul rând purtând cu tine doar strictul necesar de obiecte personale. Efortul pe care-l faci cărându-ți rucsacul și simplitatea traiului zilnic te ajută să lași la o parte grija excesivă pentru trup. Astfel, renunțarea la pretenții, la ego, la imaginea pe care vrem să o aibă alții despre noi, permite sufletului să iasă la suprafață, prin înlăturarea vălului gros cu care-l înăbușim de obicei în viața de zi cu zi. În acest fel ajungem să acordăm o mai mare importanță sufletului decât minții, respectiv să acordăm o mai mare importanță simțirii decât gândirii. Acesta este drumul regăsirii de sine, întoarcerea la natura noastră spirituală și cred că unul dintre cele mai importante câștiguri pe care ți le poate aduce acest pelerinaj.

În Viana am trăit momente înălțătoare imediat ce am intrat în biserica Sf. Maria.

Biserica este impunătoare, având o arhitectură gotică deosebit de frumoasă. Încă de la intrare m-a învăluit o atmosferă tainică de reculegere și pace, creată atât de frumusețea interioară ce răzbătea în semi-întuneric cât și de muzica sacră ce se auzea în surdină. M-am așezat într-o bancă să mă odihnesc puțin și să mă las pătruns de sacralitatea pe care o simțeam parcă plutind în aer. La un moment dat a intrat un tânăr pelerin paralitic, în cârje, care s-a apropiat încet-încet de altar ca să se închine. M-a impresionat apariția lui și faptul că în ciuda problemelor evidente de deplasare și-a asumat efortul pelerinajului. Dacă mie îmi era greu pe acest drum, atunci ce putea spune acel tânăr suferind? M-am simțit atât de binecuvântat să fiu acolo și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, pentru privilegiul de a merge pe acest drum și pentru puterea pe care mi-o dă zi de zi pentru a continua.

După circa două săptămâni, trupul mi s-a obișnuit destul de bine cu efortul, iar mersul cu rucsacul în spate mi-a devenit un lucru familiar, natural, firesc. Am ajuns să mă simt în largul meu și să experimentez un sentiment de eliberare în timp ce mergeam prin natură.

Vastitatea peisajului îmi dădea impresia că nu există limite, orizontul se deschidea spre nesfârșit, iar eu parcă prindeam aripi spre libertate. Uneori, mersul în solitudine m-a eliberat chiar și de gânduri și am trăit astfel o mare pace lăuntrică. Sufletul meu și-a găsit în acest fel liniștea.

Am ajuns să mă bucur de fiecare zi, să trăiesc și să prețuiesc darul prezentului, să înțeleg că totul este primit în dar, de la viața noastră, la fiecare zi pe care o trăim, de la fiecare bucurie, până la fiecare provocare și încercare cu care ne confruntăm. Toate au un rost, chiar dacă uneori nu înțelegem asta. Le împărtășeam mereu altor pelerini bucuria de a mă afla acolo și le spuneam cât suntem de binecuvântați să fim acolo. Simțeam foarte intens că nu-mi doream în acele zile să fiu niciunde altundeva ci doar acolo, în mers, ascultând natura și glasul inimii mele, savurând darul vieții la pas, cu sudoarea curgându-mi pe față și pe șira spinării, cu dureri de spate de la povara rucsacului, dar cu bucurie și pace în suflet, cu recunoștință pentru toate frumusețile din jur, pentru bogăția de culori și miresme ale naturii, pentru cântecul păsărelelor în zorii dimineții și pentru întreaga armonie pe care o simțeam în mijlocul naturii. Mersul prin natură timp de mai multe zile m-a făcut să mă simt integrat în natură. Nu mai aveam sentimentul că sunt un intrus în natură, așa cum mă simțeam înainte, când făceam câte o mică incursiune în natură, ci simțeam că fac parte din ea. Am descoperit că armonia naturii mă includea și pe mine. Și savuram binefacerea liniștii din jur pusă în valoare de sunetele naturii. Suntem înconjurati de darurile Spiritului Sfânt. Ceea ce trebuie să facem este doar să ne deschidem inima și sufletul pentru a le primi, prin abandonarea ego-ului și prin înțelegerea faptului că totul este darul lui Dumnezeu. Când am înțeles că nu merit nimic și că totul este primit în dar, o viață nouă, luminoasă, mi s-a deschis înainte. Și dacă tot ceea ce avem este primit în dar, atunci e firesc și în același timp e grozav să împărțim măcar câte ceva cu cei din jur.

Am învățat să găsesc puterea de a zâmbi chiar și atunci când îmi era greu.

Am înțeles că și cel de lângă mine suferea poate la fel de mult și astfel găseam puterea de a zâmbi. Iar simplul zâmbet pe care-l primeam ca răspuns, făcea ca suferința să fie mai ușoară. Se creează astfel o comuniune în suferință, învăluită de pacea, bucuria, bunătatea și seninătatea unui zâmbet. Acest lucru te revigorează și-ți dă puterea de a merge mai departe. Am descoperit că suferința are puterea de a trezi sensibilitatea din sufletul nostru. După mai multe zile de efort, am tras următoarea concluzie: Nu tu faci El Camino, ci El Camino face din tine alt om. Te modelează mai UMIL și mai PUTERNIC în același timp și te învață să prețuiești lucrurile simple. E foarte interesant cum ajungi să simți că fiecare înghițitură de apă e absorbită de corpul tău însetat, cum fiecare bucățică de ciocolată ori biscuite ronțăit din mers îți dă energia de care ai nevoie pentru a merge mai departe. Simți practic metamorfoza hranei în energie utilă J.

Mi-a plăcut tare mult atmosfera de la țară, satele cochete, multe dintre ele încărcate de istorie, bunătatea localnicilor care îți zâmbesc și-ți urează ”Buen Camino”, urare care uneori îți sună ca o încurajare.

Pe drumurile neasfaltate din zonele agricole localnicii aveau grijă să încetinească autovehiculele ori tractoarele cu mult înainte de a ajunge la tine și să te ocolească, pentru a nu te prăfui.

La Belorado am avut parte de o primire foarte călduroasă din partea părintelui Manuel.

Acesta m-a întâmpinat cu bucurie la intrarea în biserică, unde după ce am schimbat câteva cuvinte și-a așezat mâinile pe părul meu îmbibat cu sudoare și m-a binecuvântat rostind o rugăciune. Seara am participat la liturghia oficiată de părintele Manuel, care s-a încheiat, ca de obicei pe El Camino, cu binecuvântarea pentru pelerini. Apoi părintele ne-a invitat pe toți pelerinii într-o capelă laterală unde, după ce ne-a întrebat din ce țări provenim, în funcție de limbile pe care le vorbeam ne-a împărțit rugăciuni scrise în spaniolă, italiană, franceză, germană și engleză, pe care le-am rostit într-o anumită ordine sub îndrumarea sa. După aceea am intonat și câte o cântare în engleză și franceză. Toți încercam amuzați să ținem ritmul cu părintele, care ne zâmbea cu bunătate. S-a creat o ambianță foarte plăcută de comuniune creștină. La final, toți cei care au dorit au primit din partea părintelui câte o binecuvântare personală, respectiv o rugăciune scurtă rostită cu mâinile așezate pe creștetul pelerinului. M-a impresionat bunătatea, răbdarea și seninătatea jovială a acestui părinte, care reușea să ne transmită și nouă din pacea ce izvora din sufletul său.

Într-o dimineață, am întâlnit un tânăr sud-coreean care se oprise pe marginea cărării pe care o urmam și îi invita pe toți pelerinii care treceau în acele clipe pe acolo, să servească împreună cu el din feliile de portocale pe care le avea așezate într-o caserolă. Eu l-am servit la rândul meu cu biscuiți. Gestul lui mi-a dat o stare de bine și de bucurie. Am realizat că de multe ori omenia gestului e chiar mai importantă decât darul în sine.

Unul din misterele El Camino este acela că de-a lungul lui nu știi dacă-l vei termina, dacă vei avea puterea de a merge până la capăt, dacă corpul tău va rezista solicitării, ori dacă nu te vei accidenta la picioare urcând și coborând anumite pante cu bolovăniș de peste munți și dealuri. Oricâtă grijă ai avea, există riscul să te accidentezi, mai ales după se instalează oboseala și îți slăbește atenția. Am avut și eu parte de câte o entorsă la fiecare picior și atunci am înțeles că drumul spre Santiago îl voi încheia doar cu voia lui Dumnezeu. Prin urmare, El Camino este o binecuvântare și nu o reușită personală. Altfel, pe El Camino m-am simțit mai în siguranță chiar decât ziua pe străzile Clujului.

Singurul pelerin român întâlnit de-a lungul El Camino a fost Narcisa.

Deși Narcisa trăiește de vreo 16 ani în Torino, spunea oricui cu mândrie că este român. Ne-am bucurat tare mult de întâlnire și am mers împreună câteva ore, până în Astorga, unde eu m-am oprit în acea zi. Diversele discuții purtate ne-au ajutat să uităm de efort și de durere. La un moment dat i-am spus Narcisei că am descoperit cât de important este să avem sufletul deschis. Iar Narcisa m-a întrebat, bine-nțeles, ce înseamnă să ai sufletul deschis? Atunci am încercat să formulez ceea ce simțeam că înseamnă pentru mine. Să ai sufletul deschis, i-am răspuns, înseamnă să simți iubire în suflet față de oameni și față de toată Creația. Doar iubirea poate să ne deschidă sufletul și astfel sufletul nostru devine accesibil bogăției darurilor Spiritului Sfânt din jurul nostru, îmbogățindu-se în acest fel și mai mult în iubire. Așadar, iubirea este cheia ușii sufletului nostru.

Apoi l-am întâlnit pe Sam, un pastor cu chipul blând și luminos din Statele Unite.

Fiind pastor, lui Sam i-am spus printre altele că de ceva timp am ajuns să fac distincție între religie și spiritualitate, că pentru mine spiritualitatea este mai importantă, întrucât religia a căpătat diferite influențe de-a lungul timpului și s-a îndepărtat de esență. A fost de acord cu mine și mi-a destăinuit următorul lucru extraordinar: Religion says DO, while Jesus Christ says: DONE. (Cu referire la ultimul cuvânt rostit pe cruce de Fiul lui Dumnezeu: ”Săvârșitu-s-a!”) Și mi-a explicat mai departe: Isus Cristos a făcut deja totul pentru noi. De aceea noi trebuie doar să ne bucurăm și să-L urmăm cu drag.

Străbăteam de unul singur, în răcoarea dimineții, o pădure din Galiția, iar soarele-și trimitea razele și lumina treptat o vale ce brăzda poiana din vecinătatea potecii.

M-am oprit pentru câteva minute să ascult natura și stăteam nemișcat în contemplare, încercând să pun în cuvinte magia clipelor pe care le trăiam. Ce poate fi mai frumos decât să te regăsești în mijlocul naturii, să poți asculta în tihnă glasul armonios al naturii: apa clipocind în pâraie, păsările ciripind și freamătul adânc al pădurii. Nu mai auzisem până atunci un concert atât de plin de viață, de bogat și de armonios ca cel oferit în dar de păsărelele din acea poiană din Galiția. Mă gândeam că mi-aș fi dorit să pot lua cu mine cântecelele lor care răzbăteau din toate direcțiile până la mine, prin liniștea și aerul pur a dimineții. Mi-am spus atunci în gând: doar ascultă viața și lasă-te cuprins de ea! Galiția mă îndemna parcă la meditație și la căutarea sensului profund al vieții, atât în mijlocul naturii cât și în austeritatea satelor istorice, păstrate aproape nealterate peste veacuri, unde aveam impresia că istoria s-a așezat strat după strat, în vetrele satelor izolate din inima munților. Galiția mi-a oferit din plin această șansă. Cât de minunat este să te poți bucura din plin de viață, în simplitatea și diversitatea ei.

În seara zilei de 14 iunie am ajuns pe Monte do Gozo sau Dealul Bucuriei.

Dealul poartă acest nume din Evul Mediu, datorită faptului că este locul de unde pelerinii zăreau pentru prima oară turlele catedralei din Santiago. A fost ziua mea cea mai lungă. Făcusem 44,4 km din localitatea Melide, deși nu-mi plănuisem să merg atât de mult în acea zi. Așa a fost să fie.

A doua zi, m-am trezit ca de obicei foarte devreme, însă odihnit și refăcut. De data aceasta m-am trezit cu melodia cântării "Mai lângă tronul Tău" răsunându-mi în minte, melodie pe care am și început să o fredonez. Nu știam versurile, dar fedonam melodia cu mare bucurie. Și melodia m-a însoțit toată dimineața, în timp ce-mi echipam rucsacul și mă pregăteam de plecare, apoi tot drumul până la Santiago. Eram cuprins de veselie chiar dacă vremea era mohorâtă și burnița. Am parcurs cei 5 km rămași până la Santiago cu o mare încântare și lumină în suflet, cu zâmbetul pe buze și cu melodia în gând. Sorbeam fericit din priviri imaginile clădirilor istorice pe lângă care treceam și chipul oamenilor întâlniți în cale. Odată ajuns la catedrală, am făcut câteva fotografii, după care am intrat să-mi rostesc rugăciunile. Catedrala era aproape goală, fiind încă devreme, cu puțin înainte de ora 8.00. M-am așezat în genunchi la rugăciune pe o băncuță din mijlocul catedralei și după ce mi-am alungat din minte toate gândurile, mi-am găsit liniștea necesară rugăciunii și am început să mă rog. După câteva clipe, dintr-o capelă laterală aflată în spatele meu, un grup de pelerini germani a început să intoneze exact cântarea pe care o fredonasem eu toată dimineața. Nici nu bănuisem vreodată că există acea cântare și în limba germană. Atunci am înțeles și am simțit cu toată ființa mea că eu trebuia să fiu acolo, în catedrala din Santiago, exact în acele clipe. M-au trecut fiori prin tot corpul și am izbucnit instantaneu în lacrimi. Lacrimile-mi curgeau șiroaie pe chip și mă simțeam oarecum curățat, purificat de ele. Am plâns cu pofta unui copil, cum nu-mi aminteam să mai fi plâns de foarte multă vreme. Lacrimile îmi produceau o mare ușurare, de parcă devenisem un fulg ridicat de vânt spre cer. În acele clipe m-am simțit exact așa cum spune chiar titlul cântării: mai aproape de tronul Părintelui Ceresc. Au fost clipe magice care mi-au confirmat o dată în plus că nimic nu e întâmplător. Am simțit o adâncă recunoștință față de Sfânta Treime și i-am mulțumit Maicii Domnului și Sf. Apostol Iacob pentru că au mijlocit din cer pentru mine în tot acest pelerinaj.

În zorii dimineții următoare am pornit prin Santiago într-o scurtă plimbare, înainte de a mă pregăti pentru continuarea drumului spre Finisterre. Plimbându-mă în tihna dimineții pe străduțele înguste de piatră și fredonând melodia mea, m-a cuprins o ușoară nostalgie pentru pelerinajul din zilele trecute. În același timp aveam o senzație intensă de libertate, poate mai intensă ca oricând. Pasul îmi era atât de ușor fără povara rucsacului, încât simțeam că plutesc pe deasupra lespezilor netede de piatră, șlefuite de trecerea timpului și de pașii pelerinilor. Mă gândeam în acele clipe la adevărul faptului că suntem cu toții pelerini pe acest pământ. Orașul vechi nu este strălucitor, pentru că timpul și-a pus amprenta pe piatra de calcar și lemnul clădirilor. Dar tocmai acest lucru îl face fascinant și uman: încărcătura istorică și lipsa de perfecțiune într-o armonie a formelor. L-am asemănat în mintea mea cu un bătrân împovărat de ani, plin de bunătate și de blândețe, care-și poartă cu demnitate și cu hărnicie povara anilor.

Cele trei zile până la Finisterre au fost la fel de interesante ca toate celelalte de până atunci. Peisaje încântătoare, localități frumos așezate și curate, localnici drăguți și prietenoși, pelerini osteniți dar hotărâți și solidari. E interesant că mi-am încheiat pelerinajul în duminica Pogorârii Spiritului Sfânt, după 33 zile de când am plecat de acasă și circa 860 km parcurși cu rucsacul în spinare, din Pirineii francezi până la Finisterre sau ”Capătul Pământului” (cum au denumit pelerinii din Evul Mediu, înainte de descoperirea Americii, localitatea de pe coasta Atlanticului unde-și încheiau pelerinajul).

Pentru mine, pelerinajul acesta nu a fost deloc o performanță proprie, ci doar o împlinire, respectiv împlinirea acelei chemări pe care am simțit-o venind din adâncul sufletului meu. A fost călătoria vieții mele, încărcată de cele mai intense trăiri, de parcă o viață întreagă ar fi fost condensată într-o singură lună. A mai fost călătoria în care am redescoperit frumusețea și profunzimea lucrurilor simple, am trăit bucuria armoniei în mijlocul naturii, farmecul vieții în toate formele ei și am simțit permanent binecuvântarea de a mă afla pe El Camino. Pot spune că pelerinajul la Santiago de Compostela a fost cea mai fericită lună din viața mea, locul unde am înțeles că avem nevoie de foarte puține lucruri materiale pentru a fi fericiți.

MAI LÂNGĂ TRONUL TĂU

Mai lângă tronul Tău,

Sufletul meu,

Caută locul său,

Dorit mereu.

Și când umblă pribeag,

Tu-l readuci cu drag,

Mai lângă tronul Tău,

Sufletul meu.
.………………………….

Mulțumesc Doamne, pentru că mi-ai atins inima cu Dragostea Ta.

Rostul viețuirii pe Pământ

”Lumea întreagă este o scenă.” (William Shakespeare)

Viața cotidiană e un simplu joc pe această scenă de care vorbește marele scriitor, joc pe care adeseori îl luăm mult prea în serios și uităm de bucuria jocului, de celebrarea vieții.

Cu alte cuvinte, ne aflăm de multe ori în situația descrisă de următoarea cugetare, care sună amuzant, însă ascunde un adevăr destul de trist:

”Viața este ceva ce ni se întâmplă în timp ce suntem ocupați cu altceva.”

Ceea ce înseamnă că uităm să trăim cu adevărat, pentru că uităm să ne bucurăm de viața primită în dar, fiind prea ocupați cu problemele de zi cu zi, cu planurile pe care ni le facem permanent pentru câștigarea mai multor bunuri decât am avea nevoie, ori pentru obținerea unor poziții sociale.

O altă cugetare la fel de simplă, dar extrem de profundă în simplitatea ei, ne spune că:

”Viața trebuie trăită așa cum este, pentru că ni s-a dat fără să o cerem și ni se va lua fără să fim întrebați.”

Așadar, motivul principal pentru care suntem aici este să ne bucurăm de viață, iar Creatorul se bucură împreună cu noi de frumusețea și minunăția Creației Sale. Bucuria Creatorului se desăvârșește în împărtășire, în împărțirea bucuriei Sale cu noi.

Atunci când călătorim și descoperim locuri minunate simțim că ne îmbogățim sufletul, simțim cum crește bucuria în sufletul nostru. Dar bucuria noastră este deplină doar dacă o împărțim cu cei dragi, dacă o împărtășim, respectiv atunci când ne bucurăm în comuniune. Uimirea din fața frumosului trebuie neapărat împărtășită pentru a fi trăită complet, pentru a fi consumată, altfel ne umple sufletul dar rămâne oarecum izolată, prizonieră acolo în sufletul nostru.

Acestă dorință de comuniune în bucurie este generată de faptul că bucuria devine completă în iubire, iar iubirea înseamnă împărtășire. Asta face însuși Părintele Ceresc cu noi și de aceea avem și noi sădită în suflet această chemare spre împărtășirea bucuriei. Prin urmare, acesta este motivul pentru care Părintele Ceresc ne-a dăruit viața pământească, pentru a ne bucura împreună cu El de frumusețea Creației Sale.

Dar în călătoriile noastre, pe lângă frumusețile naturii, mai descoperim frumusețea locurilor și a capodoperelor realizate de acei oameni care au vrut să dăruiască lumii din frumusețea izvorâtă și descoperită în sufletul lor în momentele de inspirație. Însă frumosul realizat de om are aceeași sursă: Spiritul Sfânt. Pentru că omul poate să realizeze ceva cu adevărat frumos și remarcabil doar atunci când este inspirat. Acest lucru a fost întotdeauna recunoscut de către marii inventatori, marii descoperitori ai tainelor științei, marii făuritori de capodopere artistice. Tocmai de aceea, deloc întâmplător, cuvântul ”inspirat” provine din cuvintele ”in spirit”, adică Spiritul este cel care creează, este sursa creației.

Petre Țuțea a surprins atât de frumos acest adevăr în cuvintele (devenite maxima sa preferată):

”Dumnezeu este Creator, iar omul imitator.”

Omul este imitator pentru motivul că pune în valoare ceea ce Spiritul îl învață și îi dăruiește în momentele de inspirație, sau așa cum se spune atât de sugestiv, când omul este atins de inspirație.

Cu toții avem micile noastre momente de inspirație, însă cei care trăiesc intens acele momente și se încarcă din energia inspirației devin capabili să trăiască prin ceea ce simt că au de împlinit. De aceea ei reușesc să realizeze lucruri uimitoare în ciuda eforturilor, a sacrificiilor de tot felul, a lipsurilor și de multe ori chiar a ridiculizării din partea celor care nu înțeleg. Dar bucuria și dorința de a aduce la lumină ceea ce au primit în dar prin inspirație, copleșește orice neajuns.

Prin urmare, avem parte de bucurie atunci când reușim să realizăm ceva special și, în același timp, avem parte de bucurie atunci când descoperim frumusețile înfăptuite de alții. 

Trăirea acestei bucurii complete înseamnă celebrarea vieții și devine scopul principal al vieții.

Pentru că suntem înconjurați de frumos aducător de bucurie. Mai rămâne doar să-l descoperim și să ne lăsăm permeabili bucuriei și energiei din locurile minunate aflate în jurul nostru. Pentru că acestea au încărcătura creației, a inspirației, a Spiritului Sfânt.

În acest sens, Sf. Augustin a făcut următoarea comparație metaforică:

”Lumea este o carte, iar cel care nu călătorește citește numai o pagină.”

Așadar, lumea așteptă să fie descoperită, să fie citită, să fie înțeleasă, să fie iubită și în acest fel să ne îmbogățească. Iar bogăția bucuriei să o împărtășim cu cei dragi, cu cei din jur, să ne bucurăm împreună cu Creatorul de frumusețea Creației. Acestea reprezintă motivul pentru care ne aflăm noi aici. Asta trebuie să înțelegem cu toții și atunci nu vom mai avea conflicte, războaie, ură și suferință. Asta înseamnă o viață conștientă, înțelegerea vieții și a scopului acesteia. Deoarece așa cum spunea Socrate în urmă cu peste două mii de ani:

”O viață inconștientă nu merită a fi trăită.”

Dumnezeu să ne ajute pe calea conștienței, a înțelegerii și a trăirii bucuriei vieții!

Vindecarea trupului și întărirea spiritului

Cuvintele psalmistului David, citate mai sus, pot fi înțelese inclusiv în contextul unei boli, al unei suferințe fizice. Trebuie, prin urmare, să admintem faptul că boala nu este atât un blestem, o nenorocire, cât poate fi o binecuvântare, dacă-i înțelegem cu adevărat rostul. Boala nu este neapărat o pedeapsă, cât poate fi un ajutor. Dumnezeu ne vorbește prin intermediul bolii și a suferinței, ne dă un semn că trebuie să schimbăm ceva în viața noastră.

Boala poate deveni, așadar, un moment de cotitură în viața noastră.

Boala mai este uneori o lecție de viață pe care o avem de învățat, respectiv lecția răbdării în suferință, asumarea cu demnitate a suferinței. Părintele Arsenie Papacioc ne-a explicat atât de frumos acest lucru:

”Cele mai frumoase cununi în împărăția lui Dumnezeu sunt acelea când ai suferit cu drag.”

Pe de altă parte, boala ca rezultat are la bază un dezechilibru energetic, adică o lipsă de armonie între spirit și trup, care pornește de cele mai multe ori de la un conflict interior. Sufletul ne vorbește prin trăirile sale. Dacă nu ținem cont de aceste trăiri și continuăm să mergem în acea direcție greșită, supărarea din suflet devine conflict interior și în cele din urmă se transpune în boală pentru trup. Tocmai de aceea, rugăciunea și meditația sunt surse de vindecare, pentru că pot restabili armonia, echilibrul, și în același timp ne conectează la energia vindecătoare a Spiritului Sfânt, pentru că Spiritul este Izvor de viață:

”Spiritul este cel ce dă viață.”

sunt tocmai cuvintele Mântuitorului (Ioan 6,63).

Este foarte interesantă capacitatea miraculoasă de regenerare a organismului uman. Aici intră de fapt și vindecarea, dacă pătrundem acest înțeles și ni-l asumăm în viața noastră, dacă permitem în mod conștient să se producă.

De aceea, primul pas spre vindecare (și poate cel mai important), este întoarcerea la natura noastră spirituală.

Mântuitorul ne-a recomandat acest lucru prin cuvintele:

”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6,33)

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ este formată chiar din sufletele noastre.

Sufletele noastre sunt spirit, iar comuniunea spirituală devine tocmai împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Prin urmare, mai întâi trebuie să ne întoarcem la natura noastră spirituală și toate celelalte se vor adăuga nouă: vindecare, împlinire, bucurie.

Pe acest drum, ne este de mare folos și concluzia extrem de profundă formulată de C.S. Lewis:

”Tu nu ai un suflet. Tu ești un suflet. Tu ai un trup”.

Iar Pierre Teilhard de Chardin a surprins atât de frumos același adevăr în cuvintele:

”Nu suntem ființe umane care au o experiență spirituală, ci suntem ființe spirituale care au o experiență umană.”

Practic, de aici trebuie pornit. Conștientizând acest adevăr, ne eliberăm sufletul de sub povara negației ori a ignoranței. În acest fel, sufletul nostru devine mai viu, mai activ, prin toate trăirile sale: bucurie, tristețe, recunoștință, încântare, entuziasm.

Al doilea pas se face de la sine: intrarea în armonie spirit-trup. În fapt, această intrare în armonie devine vindecătoare pentru trup și în același timp înălțătoare pentru suflet, pentru că percepem viața într-o nouă dimensiune.

Cel de-al treilea pas ține strict de modul de viață cotidian: cum ne hrănim și cât ne mișcăm. Nu intru în amănunte asupra acestor aspecte atât de cunoscute și adeseori ignorate. Este însă important să înțelegem că starea de bine pe care ne-o dă hrana corespunzătoare și mișcarea de care avem nevoie ne ajută să intrăm în armonie mai ușor cu sufletul nostru. Adică acestea două înseamnă mai mult decât sănătate, pentru că pot contribui la dobândirea armoniei. Până și celebrul proverb latin are relevanță aici:

”Minte sănătoasă în corp sănătos.”

Corpul sănătos ajută mintea în conștientizarea naturii noastre spirituale (interioare).

În mod evident, nu trebuie să neglijăm în procesul de vindecare contribuția medicinei și a terapiei medicamentoase echilibrate (fără excesele promovate de industria farmaceutică), cu toate că acestea tratează în general efectele și mai puțin cauzele. De aceea, o combinație a celor două terapii (spirituală și medicamentoasă) ar fi de dorit.

Medicina ar trebui să privească omul ca pe un întreg, trup și spirit, într-o manieră holistică, și nu doar din punct de vedere biologic. Aceasta este probabil marea slăbiciune a medicinei actuale și marele ei neajuns.

În toate încercările de care avem parte, e bine să ne amintim cuvintele Sfântului Francisc de Assisi:

”Există o soluție spirituală pentru fiecare problemă.”

Odată înțeles acest adevăr, vom ști ce avem de făcut în continuare.

Urmarea vocației și împlinirea destinului

Cu toții ne naștem cu o vocație, cu anumite daruri (talanții din pilda Mântuitorului, Matei 25,14-30), respectiv avem o chemare. Ceea ce înseamnă că ne naștem cu un scop adânc sădit în sufletul nostru de către Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt.

O exemplificare foarte la îndemână în acest sens este faptul că sunt anumite activități pe care le facem cu mare plăcere, fără a simți vreo greutate chiar și atunci când acestea implică un efort, la fel cum sunt activități aparent simple, dar pe care le îndeplinim cu mare dificultate și care ne produc un sentiment de disconfort atunci când trebuie să le facem.

Când mergem pe drumul vocației noastre, trăim un sentiment de fericire și împlinire, tocmai pentru că pe acel drum suntem în acord cu chemarea noastră, suntem în armonie cu sufletul nostru, ceea ce face să fim în armonie chiar cu Creatorul, care ne-a dăruit acea chemare.

De aceea e atât de important să ”ascultăm” de sufletul nostru, pentru că acolo este sădită sămânța vocației. Iată cât de frumos explică Dr. Wayne Dyer în filmul ”Schimbarea” (”The Shift” – un film extraordinar despre scopul vieții noastre, pe care-l recomand din toată inima):

”Cu toții avem o cunoaștere în interior, așa că se spune că atunci când ai încredere în tine însuți, ai încredere tocmai în Inteligența care te-a creat. E acolo ca să ne spună cine suntem și care ne este menirea.”

Dacă scopul ne este definit doar de familie ori de valorile promovate de către societate, care de obicei au la bază criterii precum bunăstarea, confortul, prestigiul ori puterea socială, atunci, în ciuda obținerii lor, nu vom găsi totuși fericirea. Vom avea parte de plăceri trecătoare, de satisfacții de moment, ne vom hrăni orgoliul, le vom face pe plac altora, dar nu vom gusta în felul acesta din adevărata fericire. Ignorarea vocației reprezintă tocmai îngroparea talantului din pilda Mântuitorului.

E important de știut faptul că avem cu toții același punct de plecare în ceea ce privește vocația. Sau, altfel spus, există o latură comună pentru toate vocațiile profesionale. Iar această latură comună este vocația iubirii. Cu toții am primit în dar vocația iubirii, pentru că sufletul nostru este din Spiritul Sfânt, care este iubire desăvârșită. Iar vocația iubirii unde ne conduce? Ne conduce spre ”a dărui”, spre ”a servi” celor din jur, spre a face binele. Pentru că indiferent ce facem în viața noastră profesională, trebuie să fie nu doar în folosul nostru direct sau indirect, cât mai ales în slujba semenilor și în armonie cu Creația, altfel devine inutil ori chiar dăunător.

Descoperirea vocației nu este întotdeauna un lucru ușor, datorită condiționărilor primite încă din copilărie, dar dacă înțelegem că toate vocațiile au în comun această latură a iubirii, respectiv a servirii, ne-am stabilit deja punctul de plecare în descoperirea acesteia.

”Nimeni nu trebuie să-și pună întrebarea: care e scopul meu? El poate fi găsit mereu în ajutorare. Dacă poți, măcar pentru o zi, să fii atent pentru a face viața mai bună pentru altcineva, dacă te poți concentra să gândești așa, trebuie să știi că așa gândește Dumnezeu. Există un concept clasic, dar este încă relevant: să atingi viața cuiva este mai valoros decât orice sumă de bani.” (”The Shift” – Dr. Wayne Dyer)

Atunci când îi ajutăm, într-un fel sau altul, pe cei din jur, când facem cel mai mic bine celor care au nevoie de el, în mod implicit îi slujim lui Dumnezeu, pentru că, aducând bucuria în sufletele acelor persoane, aducem bucurie lui Dumnezeu (prezent și în sufletul fiecăruia din semenii noștri prin Harul Spiritului Sfânt).

Din acest motiv, Mântuitorul ne învață atât de frumos despre Împărăția Cerurilor prin următoarea pildă:

”Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?

Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25,34-40)

Așadar, urmarea vocației ne conduce la împlinirea destinului și implicit la trăirea fericirii. Iar descoperirea scopului/destinului se poate face pornind de la slujirea celorlalți, adică prin renunțarea la ego. Pentru că ajutorarea ne aduce în starea de armonie cu sufletul nostru, iar armonia face să răsară în suflet acea lumină care ne va permite să vedem menirea vieții noastre, care a fost sădită chiar acolo, în suflet.

Prin urmare, nu contează dacă profesia pe care am ales-o este în concordanță cu ce așteaptă ceilalți de la noi, ci dacă ceea ce am ales în viață facem cu bucurie, cu entuziasm, pentru că asta înseamnă că ne aflăm pe calea destinului nostru, respectiv ne urmăm și punem în valoare vocația cu care am fost înzestrați.

”Alege să faci ceea ce îţi place şi nu va trebui să munceşti nici măcar o singură zi.” (Confucius)

Redescoperirea fericirii

În ce constă fericirea?

Ce înseamnă să fii fericit?

Când am avut momentele noastre de fericire?

Putem fi cu adevărat fericiți?

Ce ne aduce în starea de căutare a fericirii?

De ce anume depinde fericirea noastră?

Sunt câteva din acele întrebări pe care ni le punem, sub o formă sau alta, în anumite momente ale vieții și probabil că, de multe ori, rămân fără răspuns. Ne debarasăm pur și simplu de ele, etichetându-le ca dificile ori inoportune și ne planificăm să analizăm subiectul cu atenție, altă dată. Cu toate astea, lucrurile sunt mult mai simple decât par.

Pentru a demonstra această simplitate, aș merge puțin în urmă, la perioada copilăriei.

Cu siguranță că fiecare dintre noi avem măcar câteva amintiri frumoase din acea perioadă, amintiri care ne duc cu gândul, inevitabil, la fericire. Sunt acele clipe în care am simțit viața pulsând intens, când fața și sufletul ni se luminau de zâmbet și de bucuria lucrurilor mărunte, când gândeam mai puțin, dar simțeam mai mult. Pe măsură ce am crescut, am început să schimbăm proporțiile, am început să gândim tot mai mult și să simțim din ce în ce mai puțin. Apoi am învățat să separăm gândirea de trăire, mintea de suflet, pentru ca în cele din urmă, să uităm cu totul de suflet, pentru că ne-am concentrat doar pe rațiune. Astfel, am devenit niște raționali rătăcitori, care-și irosesc energia în toate direcțiile, pierzând tocmai ceea ce este esențial: trăirea!

Pentru a fi fericiți, trebuie ca mintea și inima (sufletul) să fie în armonie! Dumnezeu ne-a creat cu trup și suflet. Nu avem cum să fim fericiți în afara acestui adevăr. Ambele sunt importante, deși în proporții diferite. Trupul fiind trecător și sufletul veșnic, e limpede de înțeles ceea ce contează cel mai mult. Doar că noi am învățat să ne concentrăm pe nevoile trupului mai mult – dacă nu chiar în totalitate – decât pe cele ale sufletului. Iar pentru a fi fericiți, avem nevoie nu doar să acordăm importanță și sufletului, ci trebuie să-i permitem sufletului să participe activ la viața noastră, prin trăirile sale, pe care să le luăm în considerare. În momentul în care vom ține cont de trăirile sufletului, acestea ne vor influența deciziile privitoare la trup și la viața de zi cu zi, și astfel vom ajunge la armonia dintre ele.

Fericirea înseamnă să simți ceea ce ai înțeles, să trăiești în sufletul tău ceea ce mintea este capabilă să înțeleagă. Este ca un fel de reciprocă a ideii de mai sus. De data aceasta, ceea ce constată mintea, deci trupul, trebuie adus în suflet, ca asumare, ca trăire, ca intensificare a înțelegerii.

Fericirea înseamnă să fii împăcat cu tine însuți, să descoperi și să faci să rodească sămânța dragostei, a păcii și a bucuriei, pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul tău. Această împăcare este de fapt o consecință a armoniei dintre minte și suflet, o trăire a bucuriei faptelor bune, a gândurilor bune, a cuvintelor bune. Atunci când gândul curat și senin, încărcat de iubire și recunoștință, coboară într-o inimă curată, smerită și onestă, descoperi și trăiești adevărata fericire:

”Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,8)

Fericirea înseamnă să înțelegi că nu trebuie să cauți nimic, pentru că ai primit de la început tot ce aveai nevoie. Am primit totul în dar, în clipa în care ne-am născut. Trebuie doar să regăsim ceea ce societatea, cultura locului, ne-au ajutat să pierdem: legătura cu sufletul nostru. Refacerea acestei legături dintre minte și suflet, în mod conștient, este condiția fericirii! Cu această legătură ne-am născut, am copilărit și am gustat din fericire, dar am pierdut-o treptat, în ritmul în care ne-am pierdut și inocența. Valoarea inocenței este atât de frumos evidențiată de Mântuitorul prin cuvintele:

”Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” (Matei 19,14)

Poți descoperi fericirea atunci când îi încredințezi lui Dumnezeu soarta ta. Din clipa aceea, te vei bucura de fiecare zi dăruită ție de Dumnezeu, pentru că nu te vei mai teme de nimic. Dacă Dumnezeu este cel care-ți călăuzește pașii, poți fi liniștit! Ești pe mâini bune!

Fericirea înseamnă, prin urmare, să trăiești bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața ta:

”Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3)