duminică, 15 noiembrie 2015

Rostul viețuirii pe Pământ



”Lumea întreagă este o scenă.” (William Shakespeare)

Viața cotidiană e un simplu joc pe această scenă de care vorbește marele scriitor, joc pe care adeseori îl luăm mult prea în serios și uităm de bucuria jocului, de celebrarea vieții.

Cu alte cuvinte, ne aflăm de multe ori în situația descrisă de următoarea cugetare, care sună amuzant, însă ascunde un adevăr destul de trist:

”Viața este ceva ce ni se întâmplă în timp ce suntem ocupați cu altceva.”

Ceea ce înseamnă că uităm să trăim cu adevărat, pentru că uităm să ne bucurăm de viața primită în dar, fiind prea ocupați cu problemele de zi cu zi, cu planurile pe care ni le facem permanent pentru câștigarea mai multor bunuri decât am avea nevoie, ori pentru obținerea unor poziții sociale.

O altă cugetare la fel de simplă, dar extrem de profundă în simplitatea ei, ne spune că:

”Viața trebuie trăită așa cum este, pentru că ni s-a dat fără să o cerem și ni se va lua fără să fim întrebați.”

Așadar, motivul principal pentru care suntem aici este să ne bucurăm de viață, iar Creatorul se bucură împreună cu noi de frumusețea și minunăția Creației Sale. Bucuria Creatorului se desăvârșește în împărtășire, în împărțirea bucuriei Sale cu noi.

Atunci când călătorim și descoperim locuri minunate simțim că ne îmbogățim sufletul, simțim cum crește bucuria în sufletul nostru. Dar bucuria noastră este deplină doar dacă o împărțim cu cei dragi, dacă o împărtășim, respectiv atunci când ne bucurăm în comuniune. Uimirea din fața frumosului trebuie neapărat împărtășită pentru a fi trăită complet, pentru a fi consumată, altfel ne umple sufletul dar rămâne oarecum izolată, prizonieră acolo în sufletul nostru.

Acestă dorință de comuniune în bucurie este generată de faptul că bucuria devine completă în iubire, iar iubirea înseamnă împărtășire. Asta face însuși Părintele Ceresc cu noi și de aceea avem și noi sădită în suflet această chemare spre împărtășirea bucuriei. Prin urmare, acesta este motivul pentru care Părintele Ceresc ne-a dăruit viața pământească, pentru a ne bucura împreună cu El de frumusețea Creației Sale.

Dar în călătoriile noastre, pe lângă frumusețile naturii, mai descoperim frumusețea locurilor și a capodoperelor realizate de acei oameni care au vrut să dăruiască lumii din frumusețea izvorâtă și descoperită în sufletul lor în momentele de inspirație. Însă frumosul realizat de om are aceeași sursă: Spiritul Sfânt. Pentru că omul poate să realizeze ceva cu adevărat frumos și remarcabil doar atunci când este inspirat. Acest lucru a fost întotdeauna recunoscut de către marii inventatori, marii descoperitori ai tainelor științei, marii făuritori de capodopere artistice. Tocmai de aceea, deloc întâmplător, cuvântul ”inspirat” provine din cuvintele ”in spirit”, adică Spiritul este cel care creează, este sursa creației.

Petre Țuțea a surprins atât de frumos acest adevăr în cuvintele (devenite maxima sa preferată):

”Dumnezeu este Creator, iar omul imitator.”

Omul este imitator pentru motivul că pune în valoare ceea ce Spiritul îl învață și îi dăruiește în momentele de inspirație, sau așa cum se spune atât de sugestiv, când omul este atins de inspirație.

Cu toții avem micile noastre momente de inspirație, însă cei care trăiesc intens acele momente și se încarcă din energia inspirației devin capabili să trăiască prin ceea ce simt că au de împlinit. De aceea ei reușesc să realizeze lucruri uimitoare în ciuda eforturilor, a sacrificiilor de tot felul, a lipsurilor și de multe ori chiar a ridiculizării din partea celor care nu înțeleg. Dar bucuria și dorința de a aduce la lumină ceea ce au primit în dar prin inspirație, copleșește orice neajuns.

Prin urmare, avem parte de bucurie atunci când reușim să realizăm ceva special și, în același timp, avem parte de bucurie atunci când descoperim frumusețile înfăptuite de alții. 

Trăirea acestei bucurii complete înseamnă celebrarea vieții și devine scopul principal al vieții.

Pentru că suntem înconjurați de frumos aducător de bucurie. Mai rămâne doar să-l descoperim și să ne lăsăm permeabili bucuriei și energiei din locurile minunate aflate în jurul nostru. Pentru că acestea au încărcătura creației, a inspirației, a Spiritului Sfânt.

În acest sens, Sf. Augustin a făcut următoarea comparație metaforică:

”Lumea este o carte, iar cel care nu călătorește citește numai o pagină.”

Așadar, lumea așteptă să fie descoperită, să fie citită, să fie înțeleasă, să fie iubită și în acest fel să ne îmbogățească. Iar bogăția bucuriei să o împărtășim cu cei dragi, cu cei din jur, să ne bucurăm împreună cu Creatorul de frumusețea Creației. Acestea reprezintă motivul pentru care ne aflăm noi aici. Asta trebuie să înțelegem cu toții și atunci nu vom mai avea conflicte, războaie, ură și suferință. Asta înseamnă o viață conștientă, înțelegerea vieții și a scopului acesteia. Deoarece așa cum spunea Socrate în urmă cu peste două mii de ani:

”O viață inconștientă nu merită a fi trăită.”


Dumnezeu să ne ajute pe calea conștienței, a înțelegerii și a trăirii bucuriei vieții!


luni, 9 noiembrie 2015

Vindecarea trupului și întărirea spiritului




Cuvintele psalmistului David, citate mai sus, pot fi înțelese inclusiv în contextul unei boli, al unei suferințe fizice. Trebuie, prin urmare, să admintem faptul că boala nu este atât un blestem, o nenorocire, cât poate fi o binecuvântare, dacă-i înțelegem cu adevărat rostul. Boala nu este neapărat o pedeapsă, cât poate fi un ajutor. Dumnezeu ne vorbește prin intermediul bolii și a suferinței, ne dă un semn că trebuie să schimbăm ceva în viața noastră.

Boala poate deveni, așadar, un moment de cotitură în viața noastră.

Boala mai este uneori o lecție de viață pe care o avem de învățat, respectiv lecția răbdării în suferință, asumarea cu demnitate a suferinței. Părintele Arsenie Papacioc ne-a explicat atât de frumos acest lucru:

”Cele mai frumoase cununi în împărăția lui Dumnezeu sunt acelea când ai suferit cu drag.”

Pe de altă parte, boala ca rezultat are la bază un dezechilibru energetic, adică o lipsă de armonie între spirit și trup, care pornește de cele mai multe ori de la un conflict interior. Sufletul ne vorbește prin trăirile sale. Dacă nu ținem cont de aceste trăiri și continuăm să mergem în acea direcție greșită, supărarea din suflet devine conflict interior și în cele din urmă se transpune în boală pentru trup. Tocmai de aceea, rugăciunea și meditația sunt surse de vindecare, pentru că pot restabili armonia, echilibrul, și în același timp ne conectează la energia vindecătoare a Spiritului Sfânt, pentru că Spiritul este Izvor de viață:

”Spiritul este cel ce dă viață.”
sunt tocmai cuvintele Mântuitorului (Ioan 6,63).

Este foarte interesantă capacitatea miraculoasă de regenerare a organismului uman. Aici intră de fapt și vindecarea, dacă pătrundem acest înțeles și ni-l asumăm în viața noastră, dacă permitem în mod conștient să se producă.

De aceea, primul pas spre vindecare (și poate cel mai important), este întoarcerea la natura noastră spirituală.
Mântuitorul ne-a recomandat acest lucru prin cuvintele:

”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6,33)

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ este formată chiar din sufletele noastre.

Sufletele noastre sunt spirit, iar comuniunea spirituală devine tocmai împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Prin urmare, mai întâi trebuie să ne întoarcem la natura noastră spirituală și toate celelalte se vor adăuga nouă: vindecare, împlinire, bucurie.

Pe acest drum, ne este de mare folos și concluzia extrem de profundă formulată de C.S. Lewis:

”Tu nu ai un suflet. Tu ești un suflet. Tu ai un trup”.

Iar Pierre Teilhard de Chardin a surprins atât de frumos același adevăr în cuvintele:

”Nu suntem ființe umane care au o experiență spirituală, ci suntem ființe spirituale care au o experiență umană.”

Practic, de aici trebuie pornit. Conștientizând acest adevăr, ne eliberăm sufletul de sub povara negației ori a ignoranței. În acest fel, sufletul nostru devine mai viu, mai activ, prin toate trăirile sale: bucurie, tristețe, recunoștință, încântare, entuziasm.

Al doilea pas se face de la sine: intrarea în armonie spirit-trup. În fapt, această intrare în armonie devine vindecătoare pentru trup și în același timp înălțătoare pentru suflet, pentru că percepem viața într-o nouă dimensiune.

Cel de-al treilea pas ține strict de modul de viață cotidian: cum ne hrănim și cât ne mișcăm. Nu intru în amănunte asupra acestor aspecte atât de cunoscute și adeseori ignorate. Este însă important să înțelegem că starea de bine pe care ne-o dă hrana corespunzătoare și mișcarea de care avem nevoie ne ajută să intrăm în armonie mai ușor cu sufletul nostru. Adică acestea două înseamnă mai mult decât sănătate, pentru că pot contribui la dobândirea armoniei. Până și celebrul proverb latin are relevanță aici:

”Minte sănătoasă în corp sănătos.”

Corpul sănătos ajută mintea în conștientizarea naturii noastre spirituale (interioare).

În mod evident, nu trebuie să neglijăm în procesul de vindecare contribuția medicinei și a terapiei medicamentoase echilibrate (fără excesele promovate de industria farmaceutică), cu toate că acestea tratează în general efectele și mai puțin cauzele. De aceea, o combinație a celor două terapii (spirituală și medicamentoasă) ar fi de dorit.

Medicina ar trebui să privească omul ca pe un întreg, trup și spirit, într-o manieră holistică, și nu doar din punct de vedere biologic. Aceasta este probabil marea slăbiciune a medicinei actuale și marele ei neajuns.

În toate încercările de care avem parte, e bine să ne amintim cuvintele Sfântului Francisc de Assisi:

”Există o soluție spirituală pentru fiecare problemă.”


Odată înțeles acest adevăr, vom ști ce avem de făcut în continuare.

marți, 20 octombrie 2015

Urmarea vocației și împlinirea destinului




Cu toții ne naștem cu o vocație, cu anumite daruri (talanții din pilda Mântuitorului, Matei 25,14-30), respectiv avem o chemare. Ceea ce înseamnă că ne naștem cu un scop adânc sădit în sufletul nostru de către Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt.

O exemplificare foarte la îndemână în acest sens este faptul că sunt anumite activități pe care le facem cu mare plăcere, fără a simți vreo greutate chiar și atunci când acestea implică un efort, la fel cum sunt activități aparent simple, dar pe care le îndeplinim cu mare dificultate și care ne produc un sentiment de disconfort atunci când trebuie să le facem.

Când mergem pe drumul vocației noastre, trăim un sentiment de fericire și împlinire, tocmai pentru că pe acel drum suntem în acord cu chemarea noastră, suntem în armonie cu sufletul nostru, ceea ce face să fim în armonie chiar cu Creatorul, care ne-a dăruit acea chemare.

De aceea e atât de important să ”ascultăm” de sufletul nostru, pentru că acolo este sădită sămânța vocației. Iată cât de frumos explică Dr. Wayne Dyer în filmul ”Schimbarea” (”The Shift” – un film extraordinar despre scopul vieții noastre, pe care-l recomand din toată inima):

”Cu toții avem o cunoaștere în interior, așa că se spune că atunci când ai încredere în tine însuți, ai încredere tocmai în Inteligența care te-a creat. E acolo ca să ne spună cine suntem și care ne este menirea.

Dacă scopul ne este definit doar de familie ori de valorile promovate de către societate, care de obicei au la bază criterii precum bunăstarea, confortul, prestigiul ori puterea socială, atunci, în ciuda obținerii lor, nu vom găsi totuși fericirea. Vom avea parte de plăceri trecătoare, de satisfacții de moment, ne vom hrăni orgoliul, le vom face pe plac altora, dar nu vom gusta în felul acesta din adevărata fericire. Ignorarea vocației reprezintă tocmai îngroparea talantului din pilda Mântuitorului.

E important de știut faptul că avem cu toții același punct de plecare în ceea ce privește vocația. Sau, altfel spus, există o latură comună pentru toate vocațiile profesionale. Iar această latură comună este vocația iubirii. Cu toții am primit în dar vocația iubirii, pentru că sufletul nostru este din Spiritul Sfânt, care este iubire desăvârșită. Iar vocația iubirii unde ne conduce? Ne conduce spre ”a dărui”, spre ”a servi” celor din jur, spre a face binele. Pentru că indiferent ce facem în viața noastră profesională, trebuie să fie nu doar în folosul nostru direct sau indirect, cât mai ales în slujba semenilor și în armonie cu Creația, altfel devine inutil ori chiar dăunător.

Descoperirea vocației nu este întotdeauna un lucru ușor, datorită condiționărilor primite încă din copilărie, dar dacă înțelegem că toate vocațiile au în comun această latură a iubirii, respectiv a servirii, ne-am stabilit deja punctul de plecare în descoperirea acesteia.

”Nimeni nu trebuie să-și pună întrebarea: care e scopul meu? El poate fi găsit mereu în ajutorare. Dacă poți, măcar pentru o zi, să fii atent pentru a face viața mai bună pentru altcineva, dacă te poți concentra să gândești așa, trebuie să știi că așa gândește Dumnezeu. Există un concept clasic, dar este încă relevant: să atingi viața cuiva este mai valoros decât orice sumă de bani.” (”The Shift” – Dr. Wayne Dyer)

Atunci când îi ajutăm, într-un fel sau altul, pe cei din jur, când facem cel mai mic bine celor care au nevoie de el, în mod implicit îi slujim lui Dumnezeu, pentru că, aducând bucuria în sufletele acelor persoane, aducem bucurie lui Dumnezeu (prezent și în sufletul fiecăruia din semenii noștri prin Harul Spiritului Sfânt).

Din acest motiv, Mântuitorul ne învață atât de frumos despre Împărăția Cerurilor prin următoarea pildă:

”Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.(Matei 25,34-40)

Așadar, urmarea vocației ne conduce la împlinirea destinului și implicit la trăirea fericirii. Iar descoperirea scopului/destinului se poate face pornind de la slujirea celorlalți, adică prin renunțarea la ego. Pentru că ajutorarea ne aduce în starea de armonie cu sufletul nostru, iar armonia face să răsară în suflet acea lumină care ne va permite să vedem menirea vieții noastre, care a fost sădită chiar acolo, în suflet.

Prin urmare, nu contează dacă profesia pe care am ales-o este în concordanță cu ce așteaptă ceilalți de la noi, ci dacă ceea ce am ales în viață facem cu bucurie, cu entuziasm, pentru că asta înseamnă că ne aflăm pe calea destinului nostru, respectiv ne urmăm și punem în valoare vocația cu care am fost înzestrați.


”Alege să faci ceea ce îţi place şi nu va trebui să munceşti nici măcar o singură zi.(Confucius)

miercuri, 27 mai 2015

Redescoperirea fericirii




În ce constă fericirea?

Ce înseamnă să fii fericit?

Când am avut momentele noastre de fericire?

Putem fi cu adevărat fericiți?

Ce ne aduce în starea de căutare a fericirii?

De ce anume depinde fericirea noastră?

Sunt câteva din acele întrebări pe care ni le punem, sub o formă sau alta, în anumite momente ale vieții și probabil că, de multe ori, rămân fără răspuns. Ne debarasăm pur și simplu de ele, etichetându-le ca dificile ori inoportune și ne planificăm să analizăm subiectul cu atenție, altă dată. Cu toate astea, lucrurile sunt mult mai simple decât par.

Pentru a demonstra această simplitate, aș merge puțin în urmă, la perioada copilăriei.

Cu siguranță că fiecare dintre noi avem măcar câteva amintiri frumoase din acea perioadă, amintiri care ne duc cu gândul, inevitabil, la fericire. Sunt acele clipe în care am simțit viața pulsând intens, când fața și sufletul ni se luminau de zâmbet și de bucuria lucrurilor mărunte, când gândeam mai puțin, dar simțeam mai mult. Pe măsură ce am crescut, am început să schimbăm proporțiile, am început să gândim tot mai mult și să simțim din ce în ce mai puțin. Apoi am învățat să separăm gândirea de trăire, mintea de suflet, pentru ca în cele din urmă, să uităm cu totul de suflet, pentru că ne-am concentrat doar pe rațiune. Astfel, am devenit niște raționali rătăcitori, care-și irosesc energia în toate direcțiile, pierzând tocmai ceea ce este esențial: trăirea!

Pentru a fi fericiți, trebuie ca mintea și inima (sufletul) să fie în armonie! Dumnezeu ne-a creat cu trup și suflet. Nu avem cum să fim fericiți în afara acestui adevăr. Ambele sunt importante, deși în proporții diferite. Trupul fiind trecător și sufletul veșnic, e limpede de înțeles ceea ce contează cel mai mult. Doar că noi am învățat să ne concentrăm pe nevoile trupului mai mult – dacă nu chiar în totalitate – decât pe cele ale sufletului. Iar pentru a fi fericiți, avem nevoie nu doar să acordăm importanță și sufletului, ci trebuie să-i permitem sufletului să participe activ la viața noastră, prin trăirile sale, pe care să le luăm în considerare. În momentul în care vom ține cont de trăirile sufletului, acestea ne vor influența deciziile privitoare la trup și la viața de zi cu zi, și astfel vom ajunge la armonia dintre ele.

Fericirea înseamnă să simți ceea ce ai înțeles, să trăiești în sufletul tău ceea ce mintea este capabilă să înțeleagă. Este ca un fel de reciprocă a ideii de mai sus. De data aceasta, ceea ce constată mintea, deci trupul, trebuie adus în suflet, ca asumare, ca trăire, ca intensificare a înțelegerii.

Fericirea înseamnă să fii împăcat cu tine însuți, să descoperi și să faci să rodească sămânța dragostei, a păcii și a bucuriei, pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul tău. Această împăcare este de fapt o consecință a armoniei dintre minte și suflet, o trăire a bucuriei faptelor bune, a gândurilor bune, a cuvintelor bune. Atunci când gândul curat și senin, încărcat de iubire și recunoștință, coboară într-o inimă curată, smerită și onestă, descoperi și trăiești adevărata fericire:

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,8)

Fericirea înseamnă să înțelegi că nu trebuie să cauți nimic, pentru că ai primit de la început tot ce aveai nevoie. Am primit totul în dar, în clipa în care ne-am născut. Trebuie doar să regăsim ceea ce societatea, cultura locului, ne-au ajutat să pierdem: legătura cu sufletul nostru. Refacerea acestei legături dintre minte și suflet, în mod conștient, este condiția fericirii! Cu această legătură ne-am născut, am copilărit și am gustat din fericire, dar am pierdut-o treptat, în ritmul în care ne-am pierdut și inocența. Valoarea inocenței este atât de frumos evidențiată de Mântuitorul prin cuvintele:

”Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” (Matei 19,14)

Poți descoperi fericirea atunci când îi încredințezi lui Dumnezeu soarta ta. Din clipa aceea, te vei bucura de fiecare zi dăruită ție de Dumnezeu, pentru că nu te vei mai teme de nimic. Dacă Dumnezeu este cel care-ți călăuzește pașii, poți fi liniștit! Ești pe mâini bune!

Fericirea înseamnă, prin urmare, să trăiești bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața ta:


”Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3)

joi, 12 martie 2015

Bucuria de a trăi în bucurie




Scopul vieții noastre este să trăim o viață în bucurie, să descoperim bucuria în toate, atât în daruri și binecuvântări, cât și în încercări, iar odată trăită cu toată ființa, bucuria ne umple sufletele de recunoștință.

O bucurie imensă intensificată de uimire vom descoperi și atunci când ne lăsăm pătrunși de frumusețea Creației, când sufletul nostru vibrează înaintea perfecțiunii și grandorii acesteia, când intrăm în armonie cu energia vieții din jurul nostru.

”Când admir minunăția unui apus sau frumusețea lunii, sufletul meu crește în adorarea Creatorului.” (Mahatma Gandhi)

Pentru a gusta bucuria din plin, avem nevoie ca liniștea, pacea, împăcarea, mulțumirea și recunoștința să se aștearnă în sufletul nostru. În acest fel, devenim deschiși, disponibili și receptivi la frumos, la minunățiile vieții și la bucurie.

Apoi, bucuria devine deplină atunci când înțelegem și simțim prezența lui Dumnezeu în sufletul și viața noastră, în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru asta, nu trebuie decât să observăm cu răbdare și cu atenție ceea ce se petrece cu noi zi de zi, evenimentele importante care apar în viața noastră și pe care de multe ori le considerăm întâmplătoare, deși în realitate nu sunt.

Mântuitorul ne învață calea bucuriei și a împlinirii prin cuvintele:

”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6,33)

Punând treptat în practică sfatul din prima parte, vom trăi împlinirea promisiunii din cea de-a doua, pentru că vom descoperi cum viața ni se schimbă în mod miraculos. Ne eliberăm de temeri, de griji, simțim cum locul acestora este luat de bucurie și pace, apoi constatăm cum lucrurile își urmează cursul lor și încep să se așeze, încep să se împlinească dorințe și năzuințe folositoare, ba chiar primim în dar mai mult decât ne-am fi așteptat.

Prin toate acestea, descoperim și trăim bucuria prezenței lui Dumnezeu, prin Spiritul Său Sfânt, în sufletul și viața noastră, înțelegem valoarea vieții primite în dar și rostul acesteia:

”Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care L-ai trimis.” (Ioan 17,3)

În plus, trăirea intensă și conștientă a bucuriei ne eliberează mintea și sufletul de eventualele sentimente negative (mânie, ură, invidie, răutate, egoism, supărări, judecarea celorlalți, etc.) și ne ajută să alungăm ispitele venite sub această formă.

Știind că majoritatea sentimentelor negative au o rădăcină puternică în egocentrism, Petre Țuțea a formulat acest sfat de mare folos:

”Să te autodisprețuiești în fiecare zi, pentru ca în golul lăsat în tine să poată intra Dumnezeu.”

Dumnezeu este prezent permanent în sufletul nostru, prin Harul Spiritului Sfânt, prin Suflarea Sa de Viață trimisă în dar fiecăruia dintre noi. Prin îmbogățirea acestui Har care ne hrănește și întărește sufletul, se înmulțește deopotrivă și bucuria.

Prin sufletul nostru, prin această energie necreată, deci veșnică, suntem părtași la eternitatea lui Dumnezeu. Trăirea conștientă a acestui adevăr ne eliberează de tot ceea ce poate fi rău și ne copleșește sufletele de bucurie.

Papa Benedict al XVI-lea, la părăsirea Scaunului Pontifical, a formulat următoarea dorință atât de frumoasă și importantă în același timp:

”Să simțim bucuria de a fi creștini și de a fi iubiți de Dumnezeu.”

Iar Papa Francisc ne arată izvorul bucuriei:

”Chemându-vă, Dumnezeu vă spune: «Tu ești important pentru mine, te iubesc, contez pe tine». Isus ne spune aceasta fiecăruia dintre noi. De aici se naște bucuria!”

Bucuria întâlnirii cu Dumnezeu se transformă în iubirea lui Dumnezeu. În acest fel, putem să înțelegem cu ușurință dăruirea și jertfelnicia vieții multor sfinți. Aflăm că ”secretul spiritului de dăruire al Sfântului Ignaţiu de Loyola, mobilul acţiunilor sale era bucuria de a-l iubi pe Dumnezeu.

În ceea ce privește înnoirea vieții, bucuria de a trăi darul prezentului, valoarea timpului ce ne este dăruit și multe alte recomandări folositoare, au fost surprinse de Robin Sharma, cunoscutul expert în leadership și dezvoltare personală, în cartea sa Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul. Dintre acestea, amintesc doar câteva, care au legătură cu subiectul:

”Savurează darul prezentului.”

”Savurează călătoria și trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima.”

”Bucură-te de momentele speciale pe care fiecare zi ți le oferă, pentru că această zi este tot ce ai.”

”Trăiește pentru astăzi, nu va mai exista nicio altă zi la fel ca aceasta. Încetinește ritmul. Bucură-te de frumusețea și sacralitatea a tot ce este în jurul tău. Nu amâna fericirea de dragul realizării. Nu amâna niciodată să trăiești.”

”The real purpose of life is just to be happy, to enjoy your life.” (Dr. Wayne W. Dyer)


miercuri, 4 martie 2015

Judecarea ca orbire




”De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Luca 6,41 şi Matei 7,3).

Unul din cele mai simple lucruri, foarte la îndemână și adesea tentant, este acela de a-i judeca pe cei din jurul nostru pentru cea mai mică greșeală. Curios lucru, reușim în mod inexplicabil să-i monitorizăm cu mare atenție pe toți cei din jur, iar propria persoană ne scapă complet din vedere. Reușim, cel mai adesea, să avem un ochi critic, dar nu și autocritic. Acest paradox ne semnalează faptul că la mijloc poate fi o capcană, poate chiar două ...

Suntem tentați să facem acest lucru mai ales atunci când suntem temători. Pentru că sub imperiul fricii simțim nevoia să fim permanent în gardă, să supraveghem cu atenție tot ce se întâmplă în jurul nostru. Cu acest prilej nu ne scapă, evident, micile greșeli ale celorlalți, mai cu seamă atunci când sunt îndreptate împotriva noastră.

Al doilea motiv ar fi acela că ne place. Ne face plăcere să descoperim că alții sunt mai neperformanți decât noi, pentru că asta ne face să ne simțim noi mai performați, prin comparație. Tot așa, ne face plăcere să descoperim că alții sunt mai păcătoși decât noi, pentru că în felul acesta ne simțim mai puțin păcătoși, prin simpla translatare a reperului. Reperul nu mai este Mântuitorul, ci devine omul de lângă noi.

Teama și plăcerea vinovată de a descoperi răul ne conduc cel mai adesea la judecare, iar judecarea ne conduce întotdeauna la orbire.

În această orbire intervine și mândria, ca sentiment de superioritate față de cel considerat mai slab, mai păcătos.

Fără să ne dăm seama – fapt ce dovedește deja o orbire – ne preocupă tot mai mult ceea ce se întâmplă în jurul nostru, până ce ajungem să uităm cu totul de propria persoană. Astfel, ne irosim timpul fără folos, ne consumăm energia cu lucruri mai degrabă inutile și ne pierdem adevărata bucurie de a trăi.

Ce avem de făcut pentru a evita o astfel de situație?

Soluția este extrem de simplă și se află la îndemâna fiecăruia dintre noi: putem să constatăm, dar fără să judecăm.

Așadar, constatăm ce se întâmplă și atât. Nu ducem gândul mai departe, în zona judecării. Nu facem analize detaliate pentru a emite judecăți, verdicte, concluzii și mai ales nu bârfim, nu transmitem altora ceea ce ni s-a părut nouă ca fiind evident greșit și condamnabil.

Putem face asta cu o mai mare ușurință dacă reușim să înțelegem că nimic nu este întâmplător. Totul se întâmplă cu un scop, chiar dacă acesta ne scapă. În acest sens, Umberto Eco a scris în Numele trandafirului următoarea concluzie extrem de interesantă:

”Chiar și nedreptatea a fost prevăzută de Providență pentru a păstra echilibrul lucrurilor, unde scopul, cel mai adesea, ne scapă.”

Mai trebuie să știm că granița dintre constatare și judecare este extrem de subțire, iar pasul care le separă este unul foarte mic. Prin urmare, avem nevoie de o atenție trează și un autocontrol exersat, pentru a nu face pasul peste graniță.

Însă, odată ce deprindem obișnuința de a nu-i judeca pe oameni, descoperim și trăim o senzație de eliberare și simțim cum liniștea se așează treptat în sufletul nostru. Ne eliberăm de preocupările inutile și meschine de mai înainte, vedem viața cu alți ochi, privim spre semenii noștri cu mai multă bunăvoință, înțelegere, iubire, nu ne mai așezăm în prim plan și nu judecăm totul în raport cu propria persoană. Devenim oameni liberi și prin faptul că ne eliberăm de energia negativă cu care ne împovărăm atunci când îi judecăm pe cei din jur.

Prin urmare, lipsa judecării este eliberatoare și pentru că implică iertarea, care la rândul ei își are sursa în iubire.

Mântuirorul a arătat atât de clar importanța iertării atunci când a inclus-o în rugăciunea Tatăl Nostru și unde a condiționat de fapt dobândirea iertării, de chiar oferirea ei:

”... și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri ...”

Tot în același sens, Mântuitorul ne-a oferit și pilda datornicului nemilostiv, care, deși a obținut iertarea unei datorii mari de la Stăpânul său, a fost cu totul nemilostiv față de un semen de-al său care-i datora mult mai puțin și pe care, fără milă, l-a aruncat în temniță, considerând că așa se cuvine, uitând cu totul de iertare și iubire. Dar, peste puțin timp, aflând Stăpânul cele întâmplate, l-a chemat la El și, mustrându-l, l-a pedepsit în același fel. (Matei 18, 23-35)

Mântuitorul a sintetizat toate aceste aspecte importante într-un sfat foarte simplu și concis:

”Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” (Matei 7,1)

Mai apoi, Sf. Apostol Pavel întreabă retoric în Epistola sa către Romani (14,4):

”Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia?”

Cu toții suntem copiii aceluiași Părinte Ceresc. Ce drept avem, așadar, să-i judecăm pe cei din jur?

Pentru asta, ne este de mare folos să ne amintim și aceste cuvinte ale Mântuitorului:

“Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra ...”. (Ioan 8,7)


joi, 19 februarie 2015

Corabia Bisericii în portul căutărilor




Biserica Creștină este ca o Corabie aflată în portul căutărilor noastre. Uneori portul e învăluit în ceață, în timp ce noi ne aflăm pe mal în așteptare. 

Dacă Corabia este departe de noi, iar ceața ignoranței și a patimilor este densă, atunci nu reușim să o mai vedem, nu știm unde se află cu adevărat și cum putem ajunge la ea pentru a ne salva. 

Pentru a ști ce avem de făcut, mai întâi trebuie să vedem. Apoi, pentru ca întâlnirea să fie grabnică, este necesar ca atât Corabia să se apropie de noi, cât și noi să găsim un mijloc de a ne apropia de Corabie. Însă, pentru a face acest efort și nu doar a aștepta ca totul să se întâmple, trebuie să înțelegem că pentru a ne salva avem nevoie să urcăm în Corabie. 

Omul zilelor noastre este, din păcate, prea obosit, prea ocupat, prea tentat de plăcerile aflate la îndemână pentru a mai căuta esența bucuriei, pentru a înțelege nevoia de a urca în Corabie. Ne lăsăm ghidați de plăceri și uităm ce înseamnă cu adevărat bucuria. Capcanele sunt nenumărate și au ca scop dezrădăcinarea noastră, ruperea de valorile și de fundamentul vieții noastre – îndepărtarea de Corabie – pentru că doar așa devenim vulnerabili, doar în acest fel putem fi mai ușor manipulați. 

Biserica nu este perfectă, doar e formată din oameni. Poate că nici nu ne-am dori neapărat o Biserică perfectă. Asta ne-ar putea copleși, ne-ar înfricoșa și probabil nu ne-am regăsi în ea. Instituția Bisericii este așa cum suntem și noi, cu calități și defecte, cu slăbiciuni, cu virtuți, cu patimi și păcate. Biserica are problemele ei, ca orice organism viu. Evident că nu este perfectă, dar cine a zis că trebuie să fie? Nu cred că asta ar trebui să fie menirea sa principală.  

Mântuitorul, la întemeierea Bisericii Creștine, a spus:

”Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,18)

Mântuitorul știa că Biserica nu va fi perfectă, doar nici Petru nu era. Biserica este totuși sfântă, nu atât ca instituție, cât, mai ales, ca Biserică a Cuvântului lui Dumnezeu, ca Spiritualitate. 

Biserica este sfântă și prin comuniunea sufletelor noastre aflate în rugăciune în timpul slujbelor, prin prezența Harului Sfințitor din Sfintele Taine. 

Biserica înseamnă, așadar, înainte de toate, Spiritualitate și tocmai prin asta va dăinui. Aceasta este esența Bisericii! Asta trebuie să descoperim în Biserică, pentru că Biserica a fost și va rămâne sursa principală de Spiritualitate. Chiar dacă pornim de acasă cu un anumit fundament creștin, în Biserică ne desăvârșim formarea spirituală. 

Biserica trebuie însă să fie cât mai aproape de oameni și de nevoile lor, să dărâme anumite bariere care există între clerici și laici, să renunțe la unele dogme create de ea însăși și păstrate doar în virtutea tradiției, să devină, așa cum spunea de la bun început Papa Francisc că-și dorește:

”O Biserică săracă pentru oameni săraci.”

Să devină săracă în fariseism, săracă în falsă modestie, să se dezbrace de manifestări pompoase și haine strălucitoare, de cuvinte grele și retorică sterilă, pentru a ajunge mai aproape de sufletul omului și de nevoile lui.

În acest fel Biserica poate să-și împlinească deplin menirea de a fi Vasul Ales, purtător de Lumină, care să ne călăuzească pașii, izvorul de iubire, bunătate și sacralitate care, prin puterea Spiritului Sfânt, să ne hrănească sufletele.

Biserica devine completă abia atunci când cuprinde sufletele noastre însetate de prezența lui Dumnezeu. Biserica este vie prin energia vieții Spiritului Sfânt și prin comuniunea în Spirit a sufletelor noastre. Biserica este, astfel, anticamera Împărăției Cerurilor.

Pe de altă parte, atunci când unii dintre noi ne îmbogățim material, riscăm să ajungem săraci spiritual. Paradoxal, uneori tocmai bogăția materială poate deveni o povară pentru suflet. 

Mântuitorul ne explică asta atât de frumos:

”Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19,24; Marcu 10,25; Luca 18,25)

Un preot explica de curând înțelesul acestor cuvinte prin faptul că ”urechile acului” era de fapt o poartă de intrare în Ierusalim prin care cămilele nu puteau trece încărcate cu poveri. Ca să poată intra, acestea trebuiau despovărate. Aceasta era de fapt metafora pe care a folosit-o Mântuitorul pentru a fi pe înțelesul nostru: avem nevoie să ne eliberăm de atașamentele pe care le putem avea față de bogăție și față de orice altceva, să ne despovărăm de păcate, de vicii, de răutăți, pentru a putea intra în Împărăția Cerurilor.

Așadar, avem nevoie de Biserică și de valorile pe care ea le conține. Scopul nu este să privim Biserica cu un ochi critic, ci să descoperim Spiritualitatea din ea, dincolo de ceea ce nu ne place, dincolo de oameni, de slăbiciuni și păcate.

Scopul este să găsim valoarea și bucuria de a fi parte a Bisericii, să găsim reculegerea și trăirea din rugăciunile rostite în biserică, în casa lui Dumnezeu, să căutăm esența, să luăm ceea ce este bun și valoros.

Trăim pe un munte de bogăție spirituală, de diamante spirituale și, din nefericire, adeseori nici nu realizăm asta. E adevărat că uneori diamantele sunt acoperite cu noroi, dar, dacă știm să căutăm, vom descoperi strălucirea diamantelor dincolo de acel strat de spoială.

Acesta este scopul: să descoperim Corabia Bisericii și toate comorile ce se află în ea.

Corabia, deși e lovită de multe ori de valuri, de ispite și chiar de păcate, totuși nu se va scufunda, ”porțile iadului nu o vor birui”!