Cu toții ne naștem cu o vocație, cu
anumite daruri (talanții din pilda Mântuitorului, Matei 25,14-30), respectiv
avem o chemare. Ceea ce înseamnă că ne naștem cu un scop adânc sădit în
sufletul nostru de către Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt.
O exemplificare foarte la îndemână
în acest sens este faptul că sunt anumite activități pe care le facem cu mare
plăcere, fără a simți vreo greutate chiar și atunci când acestea implică un
efort, la fel cum sunt activități aparent simple, dar pe care le îndeplinim cu
mare dificultate și care ne produc un sentiment de disconfort atunci când
trebuie să le facem.
Când mergem pe drumul vocației
noastre, trăim un sentiment de fericire și împlinire, tocmai pentru că pe acel
drum suntem în acord cu chemarea noastră, suntem în armonie cu sufletul nostru,
ceea ce face să fim în armonie chiar cu Creatorul, care ne-a dăruit acea
chemare.
De aceea e atât de important să
”ascultăm” de sufletul nostru, pentru că acolo este sădită sămânța vocației.
Iată cât de frumos explică Dr. Wayne
Dyer în filmul ”Schimbarea” (”The Shift” – un film extraordinar despre
scopul vieții noastre, pe care-l recomand din toată inima):
”Cu toții avem o cunoaștere în interior, așa că se spune că atunci
când ai încredere în tine însuți, ai încredere tocmai în Inteligența care te-a creat. E
acolo ca să ne spună cine suntem și care ne este menirea.”
Dacă scopul ne este definit doar de
familie ori de valorile promovate de către societate, care de obicei au la bază
criterii precum bunăstarea, confortul, prestigiul ori puterea socială, atunci,
în ciuda obținerii lor, nu vom găsi totuși fericirea. Vom avea parte de plăceri
trecătoare, de satisfacții de moment, ne vom hrăni orgoliul, le vom face pe
plac altora, dar nu vom gusta în felul acesta din adevărata fericire. Ignorarea vocației reprezintă tocmai
îngroparea talantului din pilda Mântuitorului.
E important de știut faptul că avem
cu toții același punct de plecare în ceea ce privește vocația. Sau, altfel
spus, există o latură comună pentru toate vocațiile profesionale. Iar această
latură comună este vocația iubirii. Cu
toții am primit în dar vocația iubirii, pentru că sufletul nostru este din Spiritul Sfânt, care este iubire
desăvârșită. Iar vocația iubirii unde ne conduce? Ne conduce spre ”a dărui”,
spre ”a servi” celor din jur, spre a face binele. Pentru că indiferent ce facem
în viața noastră profesională, trebuie să fie nu doar în folosul nostru direct
sau indirect, cât mai ales în slujba semenilor și în armonie cu Creația, altfel
devine inutil ori chiar dăunător.
Descoperirea vocației nu este întotdeauna un lucru ușor, datorită
condiționărilor primite încă din copilărie, dar dacă înțelegem că toate
vocațiile au în comun această latură a iubirii, respectiv a servirii, ne-am stabilit
deja punctul de plecare în descoperirea acesteia.
”Nimeni nu trebuie să-și pună întrebarea: care e scopul meu? El poate fi găsit mereu în ajutorare.
Dacă poți, măcar pentru o zi, să fii atent pentru a face viața mai bună pentru
altcineva, dacă te poți concentra să gândești așa, trebuie să știi că așa gândește Dumnezeu. Există un
concept clasic, dar este încă relevant: să
atingi viața cuiva este mai valoros decât orice sumă de bani.” (”The
Shift” – Dr. Wayne Dyer)
Atunci când îi ajutăm, într-un fel sau
altul, pe cei din jur, când facem cel mai mic bine celor care au nevoie de el,
în mod implicit îi slujim lui Dumnezeu, pentru că, aducând bucuria în sufletele
acelor persoane, aducem bucurie lui Dumnezeu (prezent și în sufletul fiecăruia
din semenii noștri prin Harul Spiritului Sfânt).
Din acest motiv, Mântuitorul ne învață
atât de frumos despre Împărăția Cerurilor prin următoarea pildă:
”Atunci va zice Împăratul
celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia
cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat
să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi
primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în
temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor
răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat
şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi
Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând,
va zice către ei: Adevărat zic vouă,
întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi
făcut.” (Matei 25,34-40)
Așadar, urmarea
vocației ne conduce la împlinirea destinului și implicit la trăirea fericirii.
Iar descoperirea scopului/destinului se poate face pornind de la slujirea
celorlalți, adică prin renunțarea la ego. Pentru că ajutorarea ne aduce în
starea de armonie cu sufletul nostru, iar armonia face să răsară în suflet acea
lumină care ne va permite să vedem menirea vieții noastre, care a fost sădită chiar
acolo, în suflet.
Prin urmare, nu contează dacă
profesia pe care am ales-o este în concordanță cu ce așteaptă ceilalți de la
noi, ci dacă ceea ce am ales în viață facem cu bucurie, cu entuziasm, pentru că
asta înseamnă că ne aflăm pe calea destinului nostru, respectiv ne urmăm și
punem în valoare vocația cu care am fost înzestrați.
”Alege să faci ceea ce îţi place şi nu va trebui să munceşti nici măcar
o singură zi.” (Confucius)
