Corabia Bisericii în portul căutărilor

Biserica Creștină este ca o Corabie aflată în portul căutărilor noastre. Uneori portul e învăluit în ceață, în timp ce noi ne aflăm pe mal în așteptare. 

Dacă Corabia este departe de noi, iar ceața ignoranței și a patimilor este densă, atunci nu reușim să o mai vedem, nu știm unde se află cu adevărat și cum putem ajunge la ea pentru a ne salva. 

Pentru a ști ce avem de făcut, mai întâi trebuie să vedem. Apoi, pentru ca întâlnirea să fie grabnică, este necesar ca atât Corabia să se apropie de noi, cât și noi să găsim un mijloc de a ne apropia de Corabie. Însă, pentru a face acest efort și nu doar a aștepta ca totul să se întâmple, trebuie să înțelegem că pentru a ne salva avem nevoie să urcăm în Corabie. 

Omul zilelor noastre este, din păcate, prea obosit, prea ocupat, prea tentat de plăcerile aflate la îndemână pentru a mai căuta esența bucuriei, pentru a înțelege nevoia de a urca în Corabie. Ne lăsăm ghidați de plăceri și uităm ce înseamnă cu adevărat bucuria. Capcanele sunt nenumărate și au ca scop dezrădăcinarea noastră, ruperea de valorile și de fundamentul vieții noastre – îndepărtarea de Corabie – pentru că doar așa devenim vulnerabili, doar în acest fel putem fi mai ușor manipulați. 

Biserica nu este perfectă, doar e formată din oameni. Poate că nici nu ne-am dori neapărat o Biserică perfectă. Asta ne-ar putea copleși, ne-ar înfricoșa și probabil nu ne-am regăsi în ea. Instituția Bisericii este așa cum suntem și noi, cu calități și defecte, cu slăbiciuni, cu virtuți, cu patimi și păcate. Biserica are problemele ei, ca orice organism viu. Evident că nu este perfectă, dar cine a zis că trebuie să fie? Nu cred că asta ar trebui să fie menirea sa principală.  

Mântuitorul, la întemeierea Bisericii Creștine, a spus:

”Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,18)

Mântuitorul știa că Biserica nu va fi perfectă, doar nici Petru nu era. Biserica este totuși sfântă, nu atât ca instituție, cât, mai ales, ca Biserică a Cuvântului lui Dumnezeu, ca Spiritualitate. 

Biserica este sfântă și prin comuniunea sufletelor noastre aflate în rugăciune în timpul slujbelor, prin prezența Harului Sfințitor din Sfintele Taine. 

Biserica înseamnă, așadar, înainte de toate, Spiritualitate și tocmai prin asta va dăinui. Aceasta este esența Bisericii! Asta trebuie să descoperim în Biserică, pentru că Biserica a fost și va rămâne sursa principală de Spiritualitate. Chiar dacă pornim de acasă cu un anumit fundament creștin, în Biserică ne desăvârșim formarea spirituală. 

Biserica trebuie însă să fie cât mai aproape de oameni și de nevoile lor, să dărâme anumite bariere care există între clerici și laici, să renunțe la unele dogme create de ea însăși și păstrate doar în virtutea tradiției, să devină, așa cum spunea de la bun început Papa Francisc că-și dorește:

”O Biserică săracă pentru oameni săraci.”

Să devină săracă în fariseism, săracă în falsă modestie, să se dezbrace de manifestări pompoase și haine strălucitoare, de cuvinte grele și retorică sterilă, pentru a ajunge mai aproape de sufletul omului și de nevoile lui.

În acest fel Biserica poate să-și împlinească deplin menirea de a fi Vasul Ales, purtător de Lumină, care să ne călăuzească pașii, izvorul de iubire, bunătate și sacralitate care, prin puterea Spiritului Sfânt, să ne hrănească sufletele.

Biserica devine completă abia atunci când cuprinde sufletele noastre însetate de prezența lui Dumnezeu. Biserica este vie prin energia vieții Spiritului Sfânt și prin comuniunea în Spirit a sufletelor noastre. Biserica este, astfel, anticamera Împărăției Cerurilor.

Pe de altă parte, atunci când unii dintre noi ne îmbogățim material, riscăm să ajungem săraci spiritual. Paradoxal, uneori tocmai bogăția materială poate deveni o povară pentru suflet. 

Mântuitorul ne explică asta atât de frumos:

”Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19,24; Marcu 10,25; Luca 18,25)

Un preot explica de curând înțelesul acestor cuvinte prin faptul că ”urechile acului” era de fapt o poartă de intrare în Ierusalim prin care cămilele nu puteau trece încărcate cu poveri. Ca să poată intra, acestea trebuiau despovărate. Aceasta era de fapt metafora pe care a folosit-o Mântuitorul pentru a fi pe înțelesul nostru: avem nevoie să ne eliberăm de atașamentele pe care le putem avea față de bogăție și față de orice altceva, să ne despovărăm de păcate, de vicii, de răutăți, pentru a putea intra în Împărăția Cerurilor.

Așadar, avem nevoie de Biserică și de valorile pe care ea le conține. Scopul nu este să privim Biserica cu un ochi critic, ci să descoperim Spiritualitatea din ea, dincolo de ceea ce nu ne place, dincolo de oameni, de slăbiciuni și păcate.

Scopul este să găsim valoarea și bucuria de a fi parte a Bisericii, să găsim reculegerea și trăirea din rugăciunile rostite în biserică, în casa lui Dumnezeu, să căutăm esența, să luăm ceea ce este bun și valoros.

Trăim pe un munte de bogăție spirituală, de diamante spirituale și, din nefericire, adeseori nici nu realizăm asta. E adevărat că uneori diamantele sunt acoperite cu noroi, dar, dacă știm să căutăm, vom descoperi strălucirea diamantelor dincolo de acel strat de spoială.

Acesta este scopul: să descoperim Corabia Bisericii și toate comorile ce se află în ea.

Corabia, deși e lovită de multe ori de valuri, de ispite și chiar de păcate, totuși nu se va scufunda, ”porțile iadului nu o vor birui”!

Rostul rugăciunii şi al meditaţiei

”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!” (Luca 11,9 şi Matei 7,7).

Mântuitorul adresează aceste cuvinte ucenicilor Săi ca un îndemn, după ce i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru.

Prin”cereţi” se subînţelege rugăciunea, în timp ce prin ”căutaţi” putem înţelege meditaţia. Astfel, prin rugăciune şi meditaţie ”batem” la porţile Împărăţiei Cerurilor.

Rugăciunea, cuvântul, poartă energia gândului, fiind rodul acestuia, respectiv al meditaţiei. Iar ”cea mai puternică forţă din Univers nu e a atomului ci a gândului.” Este concluzia la care a ajuns renumitul profesor Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, pionier în scrierile din domeniul conştiinţei.

De aceea Mântuitorul ne îndeamnă la rugăciune şi meditaţie, pentru că acestea sunt împreună folositoare şi pot avea calitatea de a ne pune în legătură tainică cu Dumnezeu.

Rugăciunea cu cât este mai sinceră, smerită şi încărcată de iubire, cu atât mai bine ne pune în legătură cu Dumnezeu. Iar cu cât această legătură este mai puternică, cu atât mai mult ne încărcăm sufletul din energia Spiritului Sfânt şi descoperim cum în suflet rodeşte iertarea, iubirea, bucuria, viaţa.

De aceea, vameşul, din pilda vameşului şi a fariseului, ”s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Luca 18,14), pentru că şi-a recunoscut păcatele cu sinceritate şi, în smerenie, a cerut Părintelui Ceresc iertarea:

“Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” (Luca 18,13)

Despre rugăciunea în smerenie, Petre Ţuţea remarca un aspect extraordinar:

“Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.”

Cu privire la rugăciune şi meditaţie, Elizabeth Gilbert redă în cartea sa Mănâncă, roagă-te, iubeşte o explicaţie extrem de interesantă aflată de la un călugăr indian:

”Există o diferenţă între meditaţie şi rugăciune, deşi ambele practici urmăresc comuniunea cu divinitatea ... prin rugăciune vorbeşti cu Dumnezeu, în timp ce prin meditaţie Îl asculţi.”

Meditaţia în linişte şi cu inima smerită ne ajută să ascultăm, să primim şi să înţelegem ceea ce Dumnezeu ne transmite. Răspunsurile la întrebările care ne frământă ne sunt revelate de Dumnezeu doar dacă avem atitudinea potrivită în căutările noastre. Este vorba despre căutarea smerită, cu recunoaşterea limitărilor noastre, a condiţiei noastre de copii ai lui Dumnezeu.

Dacă facem greşeala să căutăm răspunsuri cu o atitudine de suficienţă, bazându-ne doar pe inteligenţa noastră şi fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu, vom avea surpriza să rămânem fără răspunsuri. Dumnezeu nu te luminează dacă nu apelezi prin rugăciune, în meditaţie, la Lumina Înţelepciunii Sale. Redau şi aici citatul cugetării lui Petre Ţuţea (menţionat în ”Graniţele gândirii”), pentru că este extrem de relevant:

“Dacă omul nu e favorizat de Divinitate, nu ştie nimic. Dacă e un simplu căutător al adevărului, caută-neaflând şi ştie-neştiind. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios. El poate să-l primească, nu poate să-l caute şi să-l determine.”

În aceeaşi carte scrisă de Elizabeth Gilbert, se găsesc câteva pasaje foarte interesante şi utile referitoare la rugăciune.

”Sigur că Dumnezeu ştie deja ce-mi trebuie.” ... Dar,

”Rugăciunea e ca o relaţie; jumătate din tot ce trebuie făcut îmi revine mie. Dacă doresc să mă transform, dar nici măcar nu mă deranjez să articulez ce anume vreau să obţin, cum ar putea vreodată să se şi întâmple ceva? Jumătate din beneficiul rugăciunii e chiar ruga, acţiunea de a-ţi declara intenţiile într-un mod coerent şi justificat. Fără asta, toate rugăciunile şi speranţele tale sunt fără susţinere, informe, inerte ...”

”Dumnezeu răspunde rugăciunilor sacre şi eforturilor omeneşti indiferent de modalitatea prin care muritorii Îl venerează, atâta timp cât rugăciunile lor sunt sincere. Cum spun şi Upanişadele: oamenii o apucă pe cărări diferite, fie ele drepte sau sinuoase, în funcţie de firea fiecăruia şi de cum cred ei că este mai bine sau mai cuviincios – dar toţi ajung la Tine, ca râurile care se varsă în ocean.”

Evident că Dumnezeu ştie foarte bine de ce avem nevoie şi chiar de foarte multe ori ne trimite în dar ceea ce avem nevoie, fără ca noi să-i cerem în mod explicit. Totuşi, mai trebuie să ne implicăm şi noi în destinul nostru, atât prin rugăciuni cât şi prin fapte. Tot Elizabeth Gilbert explică atât de frumos:

“Destinul e şi el tot o relaţie – o hârjoană între graţia divină şi efortul dedicat al fiecăruia. Nu ai nici un control peste jumătate din el; cealaltă jumătate e cu totul în mâinile tale, iar acţiunile pe care le întreprinzi au consecinţe cuantificabile. Omul nu e nici o marionetă în mâinile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e câte puţin din fiecare.”

Trebuie să ne reculegem, aşadar, în rugăciune, pentru că rugăciunea însăşi ne este de folos, fiind un exerciţiu de autoevaluare, de meditaţie şi modalitatea de a intra în legătură tainică cu divinitatea. Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, ci noi avem nevoie de ele.

Dar mai trebuie să ştim un lucru foarte important:

”Rugăciunea nu funcţionează dacă pacea nu e-n sufletul omului.”

(Citat din cartea Trei săptămâni în Himalaya, scrisă de Marius Chivu).

Când pacea şi liniştea e în sufletul nostru, când experimentăm iertarea faţă de cei care ne-au greşit şi trăim în sufletul nostru iubirea faţă de semenii noştri şi faţă de Dumnezeu, atunci rugăciunea şi meditaţia funcţionează.

Înţelegerea devine completă abia atunci când ceea ce înţelegem cu mintea noastră devine trăire în suflet, când ne asumăm ceea ce am înţeles, în întreaga noastră fiinţă. Este ceea ce de fapt Sfinţii Părinţi numesc:

”Coborârea minţii în suflet.”

Cuvântul ”coborâre” semnifică aici şi actul de smerenie de care avem nevoie în meditaţie, pentru ca mintea să se întâlnească cu sufletul. Sufletul este întotdeauna smerit. Dacă şi mintea noastră înţelege valoarea smereniei pe care ne-o asumăm ca trăire, atunci mintea se întâlneşte cu sufletul pe palierul smereniei.

Abia atunci are loc acea ”aliniere” a minţii şi a sufletului, despre care vorbeşte Dr. Wayne Dyer în ”Transcederea ego-ului – De la Ambiţie la Înţelegere.” Iar ”o modalitate de a înţelege cum să ne găsim chiar şi scopul în viaţă, este aceea de a ne întoarce la natura noastră interioară”, de a regăsi componenta noastră spirituală, adică de a ne întoarce spre divinitatea din noi reprezentată de sufletul nostru. Iar această întoarcere este posibilă prin rugăciune şi meditaţie, prin conştienţă, prin înţelegerea valorii noastre de copii ai lui Dumnezeu, în spirit.

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce respiraţia este pentru trup. Aerul respirat, cu cât este mai curat, cu atât fortifică şi revigorează mai bine trupul. Rugăciunea, cu cât este mai sinceră, smerită şi încărcată de iubire, cu atât mai mult deschide sufletului nostru calea spre harul lui Dumnezeu, spre energia Spiritului Său Sfânt. Atunci sufletul nostru, care este din Spiritul Sfânt, se încarcă exact cu energia de care are nevoie, cu energia Spiritului Sfânt.

Este foarte interesantă cugetarea care spune că:

”Respiraţia uneşte cerul cu pământul.”

Aici ”cerul” este reprezentat de aerul respirat, iar ”pământul” este tocmai trupul nostru (”pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” - Geneza 3,19), pe care Sfântul Ioan Iacob Hozevitul îl denumeşte atât de frumos ca fiind: ”sacul meu de lut”.

Dacă parafrazăm această cugetare, putem să-i dăm o nouă interpretare, înţelegând că:

Rugăciunea uneşte Cerul cu Pământul prin Spiritul Sfânt, făcând legătura între Dumnezeu şi om.

Petre Ţuţea amintea la un moment dat una din concluziile sale pline de umor, dar şi încărcate cu multă profunzime în acelaşi timp:

”Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română ...”