Corabia Bisericii în portul căutărilor

Biserica Creștină este ca o Corabie aflată în portul căutărilor noastre. Uneori portul e învăluit în ceață, în timp ce noi ne aflăm pe mal în așteptare. 

Dacă Corabia este departe de noi, iar ceața ignoranței și a patimilor este densă, atunci nu reușim să o mai vedem, nu știm unde se află cu adevărat și cum putem ajunge la ea pentru a ne salva. 

Pentru a ști ce avem de făcut, mai întâi trebuie să vedem. Apoi, pentru ca întâlnirea să fie grabnică, este necesar ca atât Corabia să se apropie de noi, cât și noi să găsim un mijloc de a ne apropia de Corabie. Însă, pentru a face acest efort și nu doar a aștepta ca totul să se întâmple, trebuie să înțelegem că pentru a ne salva avem nevoie să urcăm în Corabie. 

Omul zilelor noastre este, din păcate, prea obosit, prea ocupat, prea tentat de plăcerile aflate la îndemână pentru a mai căuta esența bucuriei, pentru a înțelege nevoia de a urca în Corabie. Ne lăsăm ghidați de plăceri și uităm ce înseamnă cu adevărat bucuria. Capcanele sunt nenumărate și au ca scop dezrădăcinarea noastră, ruperea de valorile și de fundamentul vieții noastre – îndepărtarea de Corabie – pentru că doar așa devenim vulnerabili, doar în acest fel putem fi mai ușor manipulați. 

Biserica nu este perfectă, doar e formată din oameni. Poate că nici nu ne-am dori neapărat o Biserică perfectă. Asta ne-ar putea copleși, ne-ar înfricoșa și probabil nu ne-am regăsi în ea. Instituția Bisericii este așa cum suntem și noi, cu calități și defecte, cu slăbiciuni, cu virtuți, cu patimi și păcate. Biserica are problemele ei, ca orice organism viu. Evident că nu este perfectă, dar cine a zis că trebuie să fie? Nu cred că asta ar trebui să fie menirea sa principală.  

Mântuitorul, la întemeierea Bisericii Creștine, a spus:

”Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,18)

Mântuitorul știa că Biserica nu va fi perfectă, doar nici Petru nu era. Biserica este totuși sfântă, nu atât ca instituție, cât, mai ales, ca Biserică a Cuvântului lui Dumnezeu, ca Spiritualitate. 

Biserica este sfântă și prin comuniunea sufletelor noastre aflate în rugăciune în timpul slujbelor, prin prezența Harului Sfințitor din Sfintele Taine. 

Biserica înseamnă, așadar, înainte de toate, Spiritualitate și tocmai prin asta va dăinui. Aceasta este esența Bisericii! Asta trebuie să descoperim în Biserică, pentru că Biserica a fost și va rămâne sursa principală de Spiritualitate. Chiar dacă pornim de acasă cu un anumit fundament creștin, în Biserică ne desăvârșim formarea spirituală. 

Biserica trebuie însă să fie cât mai aproape de oameni și de nevoile lor, să dărâme anumite bariere care există între clerici și laici, să renunțe la unele dogme create de ea însăși și păstrate doar în virtutea tradiției, să devină, așa cum spunea de la bun început Papa Francisc că-și dorește:

”O Biserică săracă pentru oameni săraci.”

Să devină săracă în fariseism, săracă în falsă modestie, să se dezbrace de manifestări pompoase și haine strălucitoare, de cuvinte grele și retorică sterilă, pentru a ajunge mai aproape de sufletul omului și de nevoile lui.

În acest fel Biserica poate să-și împlinească deplin menirea de a fi Vasul Ales, purtător de Lumină, care să ne călăuzească pașii, izvorul de iubire, bunătate și sacralitate care, prin puterea Spiritului Sfânt, să ne hrănească sufletele.

Biserica devine completă abia atunci când cuprinde sufletele noastre însetate de prezența lui Dumnezeu. Biserica este vie prin energia vieții Spiritului Sfânt și prin comuniunea în Spirit a sufletelor noastre. Biserica este, astfel, anticamera Împărăției Cerurilor.

Pe de altă parte, atunci când unii dintre noi ne îmbogățim material, riscăm să ajungem săraci spiritual. Paradoxal, uneori tocmai bogăția materială poate deveni o povară pentru suflet. 

Mântuitorul ne explică asta atât de frumos:

”Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19,24; Marcu 10,25; Luca 18,25)

Un preot explica de curând înțelesul acestor cuvinte prin faptul că ”urechile acului” era de fapt o poartă de intrare în Ierusalim prin care cămilele nu puteau trece încărcate cu poveri. Ca să poată intra, acestea trebuiau despovărate. Aceasta era de fapt metafora pe care a folosit-o Mântuitorul pentru a fi pe înțelesul nostru: avem nevoie să ne eliberăm de atașamentele pe care le putem avea față de bogăție și față de orice altceva, să ne despovărăm de păcate, de vicii, de răutăți, pentru a putea intra în Împărăția Cerurilor.

Așadar, avem nevoie de Biserică și de valorile pe care ea le conține. Scopul nu este să privim Biserica cu un ochi critic, ci să descoperim Spiritualitatea din ea, dincolo de ceea ce nu ne place, dincolo de oameni, de slăbiciuni și păcate.

Scopul este să găsim valoarea și bucuria de a fi parte a Bisericii, să găsim reculegerea și trăirea din rugăciunile rostite în biserică, în casa lui Dumnezeu, să căutăm esența, să luăm ceea ce este bun și valoros.

Trăim pe un munte de bogăție spirituală, de diamante spirituale și, din nefericire, adeseori nici nu realizăm asta. E adevărat că uneori diamantele sunt acoperite cu noroi, dar, dacă știm să căutăm, vom descoperi strălucirea diamantelor dincolo de acel strat de spoială.

Acesta este scopul: să descoperim Corabia Bisericii și toate comorile ce se află în ea.

Corabia, deși e lovită de multe ori de valuri, de ispite și chiar de păcate, totuși nu se va scufunda, ”porțile iadului nu o vor birui”!