Începutul credinţei

Care ar putea fi începutul Credinţei? Sau ce anume ar putea sta la baza Credinţei noastre?

Raspunsul este unul extrem de simplu: conştientizarea existenţei sufletului nostru sau spiritului nostru. De aici pleacă totul! Aceasta este fundaţia pe care se clădeşte Credinţa! Fără această temelie, orice ”construcţie” este vulnerabilă la încercările şi provocările vieţii.

Trebuie făcută de la bun început distincţia dintre suflet şi viaţa trupului.

Ştim cu toţii că avem un suflet, ori cel puţin bănuim, presupunem, ne punem problema că ar putea fi aşa, dar poate că nu suntem extrem de siguri, ori nu prea înţelegem ce înseamnă asta.

Dar, mai întâi, ce este sufletul?

Sufletul este “scânteia de viaţă” primită de la Dumnezeu odată cu zămislirea noastră. Este, prin urmare, singura părticică din noi necreată şi nemuritoare, este “zestrea” noastră din Ceruri.

Citim în Vechiul Testament, la Geneză (2,7) “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” Această “suflare de viaţă” este tocmai sufletul nostru, părticică din Spiritul Sfânt, scânteia de viaţă. Putem înţelege cu uşurinţă că Suflarea de Viaţă de la Dumnezeu a transfomat lutul în fiinţă vie în primul rând din punct de vedere biologic, dar în acelaşi timp a rămas în om ca suflet, ca spirit.

Cum putem să ne dăm seama de existenţa sufletului nostru, atâta vreme cât nu-l vedem şi acesta nu este tangibil?

Răspunsul este din nou foarte simplu: prin trăirile sale! Acestea scot în evidenţă existenţa sa! Astfel, sufletul nostru devine identificabil!

Dar care sunt trăirile sufletului?

Trăirile pot fi rezumate la cele două de bază: bucurie şi tristeţe.

Când te bucuri enorm de ceva, ori când eşti extrem de trist, niciunul dintre organele sau părţile corpului tău nu este implicat. Prin urmare, nu te bucuri nici cu mintea, nici cu inima, cu atât mai puţin cu mâna sau cu vreun picior. Te bucuri cu sufletul, iar cu mintea înţelegi şi conştientizezi bucuria pe care o simţi în adâncul sufletului.

Tot aşa se întâmplă şi în cazul tristeţii. Când ai o suferinţă foarte mare, cum ar fi cea generată de pierderea cuiva foarte drag, simţi o tristeţe adâncă, o tristeţe sfâşietoare, care e localizată undeva indefinit în interiorul tău, dar în mod cert nu poate fi localizată la nivelul niciunui organ. Trupul participă la tristeţea sufletului. Lacrimile încep să izvorască, iar nevoile biologice trec în plan secundar. Uităm de foame, de sete, de nevoia de a dormi, etc. Suferinţa ne copleşeşte sufletul, iar necesităţile trupului, în faţa suferinţei sufletului, devin neimportante, sau măcar scad în intensitate.

În privinţa tristeţii trăite de suflet, ne amintim cuvintele pătrunzătoare şi edificatoare ale Mântuitorului, adresate lui Petru şi Iacob, în grădina Getsimani, înainte de Sfintele Sale Patimi: ”Întristat este sufletul Meu până la moarte.” (Matei 26,38 şi Marcu 14,34).

Iată, aşadar, că bucuria şi tristeţea sunt formele de manifestare ale spiritului, ale sufletului fiecăruia dintre noi, tot aşa cum, ca o paralelă, plăcerea şi durerea sunt formele prin care trupul nostru ne vorbeşte, se manifestă.

Care este în cele din urmă rostul acestui exerciţiu interior? Odată ce ai reuşit să-ţi identifici sufletul prin trăirile sale, acesta se descătuşează din strânsoarea ezitărilor sau a îndoielilor şi devine liber, mai viu ca niciodată, devine prezent în viaţa ta, devine lumină ce te însoţeşte în călătoria ta pe drumul vieţii.

Aceasta este menirea sufletului nostru, pentru aceasta ne-a fost dăruit şi este darul cel mai de preţ! Fiind conştienţi de sufletul nostru e primul pas pe drumul credinţei, drumul întâlnirii cu Dumnezeu.