Santiago de Compostela – împlinirea unei chemări

Avem nevoie de foarte puține lucruri pentru a fi fericiți.

"A journey of a thousand miles begins with a single step."

(Lao Tzu)

Am aflat din întâmplare (deși nimic nu e întâmplător), despre pelerinajul la Santiago de Compostela, în urmă cu mai mulți ani. Am văzut fotografii interesante și am citit articole fascinante care relatau impresii, experiențe, trăiri și învățăminte ale unor pelerini. Mă gândeam cu admirație la cei care au reușit să parcurgă cei aproape 800 kilometri ai Camino Francés cu rucsacul în spinare și consideram că eu nu aș fi în stare de așa ceva. Apoi, în primăvara anului 2015, în urma unor evenimente, în mintea și în sufletul meu a încolțit dorința pelerinajului. În scurt timp, dorința aceasta devenise atât de intensă, încât am resimțit-o ca pe o CHEMARE. Se asemăna cu chemarea sau vocația pe care și-o descoperă unele persoane de a urma o anumită profesie. În aceste condiții, mi-am făcut următoarea promisiune: voi face acest pelerinaj CU PRIMA OCAZIE care se va ivi în viața mea. Ocazia nu s-a lăsat prea mult așteptată, pentru că după mai puțin de un an, împrejurările m-au determinat să iau decizia de a demisiona din firma pentru care lucrasem timp de șase ani. Am considerat că a venit momentul să închei acel capitol din viața mea și să încep unul nou. Primul gând a fost să emigrez în Marea Britanie, apoi mi-am amintit de promisiunea pe care mi-o făcusem și am înțeles că aceasta era de fapt OCAZIA de care aveam nevoie pentru pelerinaj. Așadar, am luat fără ezitare decizia de a pleca în pelerinaj. Mi-am făcut rezervare la avionul spre Zaragoza și am început primele pregătiri: achiziție rucsac de drumeție, pelerină, sac de dormit, jachetă polar, șosete speciale pentru drumeție, prosop din microfibre și pedometru. Cu o săptămână înainte de plecare am făcut trei drumeții de antrenament cu rucsacul echipat, pe distanțe de circa 15 km, în diferite zone din Cluj-Napoca, antrenamente care mi s-au părut destul de dificile. Mă consideram totuși cât de cât pregătit de drum. Știam că ce va urma nu va fi ușor. Deși nu știam dacă voi reuși, îmi doream din toată inima să încerc.

În dimineața zilei de 17 mai 2016, după doar câteva ore de somn, am pornit cu noaptea-n cap spre aeroport, cu mult elan, cu bucurie, entuziasm și nerăbdare. Mă gândeam că voi porni în drumeția vieții mele și simțeam că o viață nouă se deschidea înaintea mea. Odată ajuns în Zaragoza, am mers la autogară și am luat autobuzul spre Pamplona. De acolo un alt autobuz m-a dus la Saint Jean Pied de Port. Atât prin Pamplona cât și pe drumul spre Saint Jean, am zărit pelerini cu rucsacurile în spinare și abia așteptam să-mi încep și eu pelerinajul a doua zi. Drumul cu autobuzul din Pamplona este spectaculos îndeosebi în zona de munte, iar pe anumite secțiuni șoseaua se suprapune cu unul din cele două trasee de pelerinaj dintre Saint Jean și Roncesvalles, respectiv cu traseul care urmează în bună măsură defileul, fiind recomandat pe timp nefavorabil. Atunci, din dorința de a evita cât mai mult posibil traficul rutier, am luat decizia de a urma celălalt traseu despre care citisem, considerat mai dificil, având denumirea ”Ruta lui Napoleon” deoarece fusese ruta urmată de Napoleon și armata franceză în invadarea Spaniei, o rută care traversează partea de nord, mai puțin înaltă a munților Pirinei, cota maximă fiind de numai 1.450 m.

După ce am trecut pe la oficiul pelerinilor din Saint Jean Pied de Port unde m-am înregistrat, am primit pașaportul de pelerin și mi-am ales o scoică pe care să o atașez la rucsac, m-am cazat la refugiul municipal pentru modesta sumă de 5 €, un refugiu încărcat de istorie și cu amprenta timpului pe el.

Bine-nțeles că și condițiile de cazare erau la fel de modeste, însă eu nu am venit aici pentru confort. Apoi am plecat să-mi cumpăr un ghid cu informații despre traseu și locuri de cazare, ceva de mâncare, am vizitat puțin împrejurimile și seara m-am întors obosit la refugiu. Urma să împart același dormitor cu încă vreo 15 persoane, toți oameni prietenoși, zâmbitori și cu bun simț. Un olandez cu chipul bronzat, cu barbă și pălărie de cowboy pe care avea fixate tot soiul de insigne, mi-a relatat cu admirație că a întâlnit un tânăr din Belgia care făcuse El Camino de 7 ori fără întrerupere, începând de anul trecut, că muncise pe la ferme pentru cazare și hrană și că urma să încheie cel de-al 8-lea pelerinaj, iar la final și-a propus să se întoarcă în Belgia pe jos. Aveam să descopăr că El Camino adună la un loc multe povești de viață foarte interesante și chiar impresionante, că oamenii merg acolo pentru cele mai diferite motive și că-și deschid sufletul cu generozitate unii față de alții. De fapt, cam a treia întrebare rostită de majoritatea pelerinilor este: ”Ce anume te-a adus pe El Camino?” după clasicele: ”De unde ești?” și ”Cum te numești?”

Prima noapte mi-a amintit de perioada în care am fost soldat, cu mulți ani în urmă și dormeam în condiții oarecum asemănătoare. Sforăiturile și alte zgomote au fost nelipsite peste noapte. Chiar dacă la început aceste lucruri mi s-au părut deranjante, ei bine, în curând voi ajunge să nu-mi mai pese absolut deloc de toate acestea. Oboseala și abandonarea pretențiilor de ordin personal te ajută să te simți confortabil împărțind totul cu cei din jur: dormitorul, bucătăria, baia, alimentele, gândurile, trăirile, zâmbetele, suferințele, poveștile. Înveți să nu-i judeci pe oameni, ci doar să te bucuri de ei. Înveți să-i accepți așa cum sunt și nu cum crezi că ar trebui să fie. Se creează un soi de fraternitate, o conexiune spirituală, pe care în viața cotidiană, modernă, am pierdut-o aproape în totalitate. Ajungi să realizezi că fiecare persoană de lângă tine este la fel de importantă ca și tine. Înțelegi că nu ești în competiție cu nimeni, că nu trebuie să demonstrezi nimic și că trebuie să fii doar tu însuți. Conștientizezi cât de mult ne deformează societatea prin toate mijloacele: competiție pe toate planurile, consumerism și dorința de mai mult și mai mult, goana după avere și poziții sociale. Sigur că avem nevoie de toate acestea într-o oarecare măsură, dar nu acestea trebuie să fie scopul vieții noastre.

Pelerinajul este de fapt o întoarcere la simplitate.

Totul este simplu. De la modalitatea deplasării, mersul pe jos fiind cel mai umil mod de a te deplasa, la condițiile simple de cazare de la refugii, la mesele simple înjghebate din alimente cumpărate adesea de la supermercado, sau meniurile simple de la unele bodegas și nu în ultimul rând purtând cu tine doar strictul necesar de obiecte personale. Efortul pe care-l faci cărându-ți rucsacul și simplitatea traiului zilnic te ajută să lași la o parte grija excesivă pentru trup. Astfel, renunțarea la pretenții, la ego, la imaginea pe care vrem să o aibă alții despre noi, permite sufletului să iasă la suprafață, prin înlăturarea vălului gros cu care-l înăbușim de obicei în viața de zi cu zi. În acest fel ajungem să acordăm o mai mare importanță sufletului decât minții, respectiv să acordăm o mai mare importanță simțirii decât gândirii. Acesta este drumul regăsirii de sine, întoarcerea la natura noastră spirituală și cred că unul dintre cele mai importante câștiguri pe care ți le poate aduce acest pelerinaj.

În Viana am trăit momente înălțătoare imediat ce am intrat în biserica Sf. Maria.

Biserica este impunătoare, având o arhitectură gotică deosebit de frumoasă. Încă de la intrare m-a învăluit o atmosferă tainică de reculegere și pace, creată atât de frumusețea interioară ce răzbătea în semi-întuneric cât și de muzica sacră ce se auzea în surdină. M-am așezat într-o bancă să mă odihnesc puțin și să mă las pătruns de sacralitatea pe care o simțeam parcă plutind în aer. La un moment dat a intrat un tânăr pelerin paralitic, în cârje, care s-a apropiat încet-încet de altar ca să se închine. M-a impresionat apariția lui și faptul că în ciuda problemelor evidente de deplasare și-a asumat efortul pelerinajului. Dacă mie îmi era greu pe acest drum, atunci ce putea spune acel tânăr suferind? M-am simțit atât de binecuvântat să fiu acolo și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, pentru privilegiul de a merge pe acest drum și pentru puterea pe care mi-o dă zi de zi pentru a continua.

După circa două săptămâni, trupul mi s-a obișnuit destul de bine cu efortul, iar mersul cu rucsacul în spate mi-a devenit un lucru familiar, natural, firesc. Am ajuns să mă simt în largul meu și să experimentez un sentiment de eliberare în timp ce mergeam prin natură.

Vastitatea peisajului îmi dădea impresia că nu există limite, orizontul se deschidea spre nesfârșit, iar eu parcă prindeam aripi spre libertate. Uneori, mersul în solitudine m-a eliberat chiar și de gânduri și am trăit astfel o mare pace lăuntrică. Sufletul meu și-a găsit în acest fel liniștea.

Am ajuns să mă bucur de fiecare zi, să trăiesc și să prețuiesc darul prezentului, să înțeleg că totul este primit în dar, de la viața noastră, la fiecare zi pe care o trăim, de la fiecare bucurie, până la fiecare provocare și încercare cu care ne confruntăm. Toate au un rost, chiar dacă uneori nu înțelegem asta. Le împărtășeam mereu altor pelerini bucuria de a mă afla acolo și le spuneam cât suntem de binecuvântați să fim acolo. Simțeam foarte intens că nu-mi doream în acele zile să fiu niciunde altundeva ci doar acolo, în mers, ascultând natura și glasul inimii mele, savurând darul vieții la pas, cu sudoarea curgându-mi pe față și pe șira spinării, cu dureri de spate de la povara rucsacului, dar cu bucurie și pace în suflet, cu recunoștință pentru toate frumusețile din jur, pentru bogăția de culori și miresme ale naturii, pentru cântecul păsărelelor în zorii dimineții și pentru întreaga armonie pe care o simțeam în mijlocul naturii. Mersul prin natură timp de mai multe zile m-a făcut să mă simt integrat în natură. Nu mai aveam sentimentul că sunt un intrus în natură, așa cum mă simțeam înainte, când făceam câte o mică incursiune în natură, ci simțeam că fac parte din ea. Am descoperit că armonia naturii mă includea și pe mine. Și savuram binefacerea liniștii din jur pusă în valoare de sunetele naturii. Suntem înconjurati de darurile Spiritului Sfânt. Ceea ce trebuie să facem este doar să ne deschidem inima și sufletul pentru a le primi, prin abandonarea ego-ului și prin înțelegerea faptului că totul este darul lui Dumnezeu. Când am înțeles că nu merit nimic și că totul este primit în dar, o viață nouă, luminoasă, mi s-a deschis înainte. Și dacă tot ceea ce avem este primit în dar, atunci e firesc și în același timp e grozav să împărțim măcar câte ceva cu cei din jur.

Am învățat să găsesc puterea de a zâmbi chiar și atunci când îmi era greu.

Am înțeles că și cel de lângă mine suferea poate la fel de mult și astfel găseam puterea de a zâmbi. Iar simplul zâmbet pe care-l primeam ca răspuns, făcea ca suferința să fie mai ușoară. Se creează astfel o comuniune în suferință, învăluită de pacea, bucuria, bunătatea și seninătatea unui zâmbet. Acest lucru te revigorează și-ți dă puterea de a merge mai departe. Am descoperit că suferința are puterea de a trezi sensibilitatea din sufletul nostru. După mai multe zile de efort, am tras următoarea concluzie: Nu tu faci El Camino, ci El Camino face din tine alt om. Te modelează mai UMIL și mai PUTERNIC în același timp și te învață să prețuiești lucrurile simple. E foarte interesant cum ajungi să simți că fiecare înghițitură de apă e absorbită de corpul tău însetat, cum fiecare bucățică de ciocolată ori biscuite ronțăit din mers îți dă energia de care ai nevoie pentru a merge mai departe. Simți practic metamorfoza hranei în energie utilă J.

Mi-a plăcut tare mult atmosfera de la țară, satele cochete, multe dintre ele încărcate de istorie, bunătatea localnicilor care îți zâmbesc și-ți urează ”Buen Camino”, urare care uneori îți sună ca o încurajare.

Pe drumurile neasfaltate din zonele agricole localnicii aveau grijă să încetinească autovehiculele ori tractoarele cu mult înainte de a ajunge la tine și să te ocolească, pentru a nu te prăfui.

La Belorado am avut parte de o primire foarte călduroasă din partea părintelui Manuel.

Acesta m-a întâmpinat cu bucurie la intrarea în biserică, unde după ce am schimbat câteva cuvinte și-a așezat mâinile pe părul meu îmbibat cu sudoare și m-a binecuvântat rostind o rugăciune. Seara am participat la liturghia oficiată de părintele Manuel, care s-a încheiat, ca de obicei pe El Camino, cu binecuvântarea pentru pelerini. Apoi părintele ne-a invitat pe toți pelerinii într-o capelă laterală unde, după ce ne-a întrebat din ce țări provenim, în funcție de limbile pe care le vorbeam ne-a împărțit rugăciuni scrise în spaniolă, italiană, franceză, germană și engleză, pe care le-am rostit într-o anumită ordine sub îndrumarea sa. După aceea am intonat și câte o cântare în engleză și franceză. Toți încercam amuzați să ținem ritmul cu părintele, care ne zâmbea cu bunătate. S-a creat o ambianță foarte plăcută de comuniune creștină. La final, toți cei care au dorit au primit din partea părintelui câte o binecuvântare personală, respectiv o rugăciune scurtă rostită cu mâinile așezate pe creștetul pelerinului. M-a impresionat bunătatea, răbdarea și seninătatea jovială a acestui părinte, care reușea să ne transmită și nouă din pacea ce izvora din sufletul său.

Într-o dimineață, am întâlnit un tânăr sud-coreean care se oprise pe marginea cărării pe care o urmam și îi invita pe toți pelerinii care treceau în acele clipe pe acolo, să servească împreună cu el din feliile de portocale pe care le avea așezate într-o caserolă. Eu l-am servit la rândul meu cu biscuiți. Gestul lui mi-a dat o stare de bine și de bucurie. Am realizat că de multe ori omenia gestului e chiar mai importantă decât darul în sine.

Unul din misterele El Camino este acela că de-a lungul lui nu știi dacă-l vei termina, dacă vei avea puterea de a merge până la capăt, dacă corpul tău va rezista solicitării, ori dacă nu te vei accidenta la picioare urcând și coborând anumite pante cu bolovăniș de peste munți și dealuri. Oricâtă grijă ai avea, există riscul să te accidentezi, mai ales după se instalează oboseala și îți slăbește atenția. Am avut și eu parte de câte o entorsă la fiecare picior și atunci am înțeles că drumul spre Santiago îl voi încheia doar cu voia lui Dumnezeu. Prin urmare, El Camino este o binecuvântare și nu o reușită personală. Altfel, pe El Camino m-am simțit mai în siguranță chiar decât ziua pe străzile Clujului.

Singurul pelerin român întâlnit de-a lungul El Camino a fost Narcisa.

Deși Narcisa trăiește de vreo 16 ani în Torino, spunea oricui cu mândrie că este român. Ne-am bucurat tare mult de întâlnire și am mers împreună câteva ore, până în Astorga, unde eu m-am oprit în acea zi. Diversele discuții purtate ne-au ajutat să uităm de efort și de durere. La un moment dat i-am spus Narcisei că am descoperit cât de important este să avem sufletul deschis. Iar Narcisa m-a întrebat, bine-nțeles, ce înseamnă să ai sufletul deschis? Atunci am încercat să formulez ceea ce simțeam că înseamnă pentru mine. Să ai sufletul deschis, i-am răspuns, înseamnă să simți iubire în suflet față de oameni și față de toată Creația. Doar iubirea poate să ne deschidă sufletul și astfel sufletul nostru devine accesibil bogăției darurilor Spiritului Sfânt din jurul nostru, îmbogățindu-se în acest fel și mai mult în iubire. Așadar, iubirea este cheia ușii sufletului nostru.

Apoi l-am întâlnit pe Sam, un pastor cu chipul blând și luminos din Statele Unite.

Fiind pastor, lui Sam i-am spus printre altele că de ceva timp am ajuns să fac distincție între religie și spiritualitate, că pentru mine spiritualitatea este mai importantă, întrucât religia a căpătat diferite influențe de-a lungul timpului și s-a îndepărtat de esență. A fost de acord cu mine și mi-a destăinuit următorul lucru extraordinar: Religion says DO, while Jesus Christ says: DONE. (Cu referire la ultimul cuvânt rostit pe cruce de Fiul lui Dumnezeu: ”Săvârșitu-s-a!”) Și mi-a explicat mai departe: Isus Cristos a făcut deja totul pentru noi. De aceea noi trebuie doar să ne bucurăm și să-L urmăm cu drag.

Străbăteam de unul singur, în răcoarea dimineții, o pădure din Galiția, iar soarele-și trimitea razele și lumina treptat o vale ce brăzda poiana din vecinătatea potecii.

M-am oprit pentru câteva minute să ascult natura și stăteam nemișcat în contemplare, încercând să pun în cuvinte magia clipelor pe care le trăiam. Ce poate fi mai frumos decât să te regăsești în mijlocul naturii, să poți asculta în tihnă glasul armonios al naturii: apa clipocind în pâraie, păsările ciripind și freamătul adânc al pădurii. Nu mai auzisem până atunci un concert atât de plin de viață, de bogat și de armonios ca cel oferit în dar de păsărelele din acea poiană din Galiția. Mă gândeam că mi-aș fi dorit să pot lua cu mine cântecelele lor care răzbăteau din toate direcțiile până la mine, prin liniștea și aerul pur a dimineții. Mi-am spus atunci în gând: doar ascultă viața și lasă-te cuprins de ea! Galiția mă îndemna parcă la meditație și la căutarea sensului profund al vieții, atât în mijlocul naturii cât și în austeritatea satelor istorice, păstrate aproape nealterate peste veacuri, unde aveam impresia că istoria s-a așezat strat după strat, în vetrele satelor izolate din inima munților. Galiția mi-a oferit din plin această șansă. Cât de minunat este să te poți bucura din plin de viață, în simplitatea și diversitatea ei.

În seara zilei de 14 iunie am ajuns pe Monte do Gozo sau Dealul Bucuriei.

Dealul poartă acest nume din Evul Mediu, datorită faptului că este locul de unde pelerinii zăreau pentru prima oară turlele catedralei din Santiago. A fost ziua mea cea mai lungă. Făcusem 44,4 km din localitatea Melide, deși nu-mi plănuisem să merg atât de mult în acea zi. Așa a fost să fie.

A doua zi, m-am trezit ca de obicei foarte devreme, însă odihnit și refăcut. De data aceasta m-am trezit cu melodia cântării "Mai lângă tronul Tău" răsunându-mi în minte, melodie pe care am și început să o fredonez. Nu știam versurile, dar fedonam melodia cu mare bucurie. Și melodia m-a însoțit toată dimineața, în timp ce-mi echipam rucsacul și mă pregăteam de plecare, apoi tot drumul până la Santiago. Eram cuprins de veselie chiar dacă vremea era mohorâtă și burnița. Am parcurs cei 5 km rămași până la Santiago cu o mare încântare și lumină în suflet, cu zâmbetul pe buze și cu melodia în gând. Sorbeam fericit din priviri imaginile clădirilor istorice pe lângă care treceam și chipul oamenilor întâlniți în cale. Odată ajuns la catedrală, am făcut câteva fotografii, după care am intrat să-mi rostesc rugăciunile. Catedrala era aproape goală, fiind încă devreme, cu puțin înainte de ora 8.00. M-am așezat în genunchi la rugăciune pe o băncuță din mijlocul catedralei și după ce mi-am alungat din minte toate gândurile, mi-am găsit liniștea necesară rugăciunii și am început să mă rog. După câteva clipe, dintr-o capelă laterală aflată în spatele meu, un grup de pelerini germani a început să intoneze exact cântarea pe care o fredonasem eu toată dimineața. Nici nu bănuisem vreodată că există acea cântare și în limba germană. Atunci am înțeles și am simțit cu toată ființa mea că eu trebuia să fiu acolo, în catedrala din Santiago, exact în acele clipe. M-au trecut fiori prin tot corpul și am izbucnit instantaneu în lacrimi. Lacrimile-mi curgeau șiroaie pe chip și mă simțeam oarecum curățat, purificat de ele. Am plâns cu pofta unui copil, cum nu-mi aminteam să mai fi plâns de foarte multă vreme. Lacrimile îmi produceau o mare ușurare, de parcă devenisem un fulg ridicat de vânt spre cer. În acele clipe m-am simțit exact așa cum spune chiar titlul cântării: mai aproape de tronul Părintelui Ceresc. Au fost clipe magice care mi-au confirmat o dată în plus că nimic nu e întâmplător. Am simțit o adâncă recunoștință față de Sfânta Treime și i-am mulțumit Maicii Domnului și Sf. Apostol Iacob pentru că au mijlocit din cer pentru mine în tot acest pelerinaj.

În zorii dimineții următoare am pornit prin Santiago într-o scurtă plimbare, înainte de a mă pregăti pentru continuarea drumului spre Finisterre. Plimbându-mă în tihna dimineții pe străduțele înguste de piatră și fredonând melodia mea, m-a cuprins o ușoară nostalgie pentru pelerinajul din zilele trecute. În același timp aveam o senzație intensă de libertate, poate mai intensă ca oricând. Pasul îmi era atât de ușor fără povara rucsacului, încât simțeam că plutesc pe deasupra lespezilor netede de piatră, șlefuite de trecerea timpului și de pașii pelerinilor. Mă gândeam în acele clipe la adevărul faptului că suntem cu toții pelerini pe acest pământ. Orașul vechi nu este strălucitor, pentru că timpul și-a pus amprenta pe piatra de calcar și lemnul clădirilor. Dar tocmai acest lucru îl face fascinant și uman: încărcătura istorică și lipsa de perfecțiune într-o armonie a formelor. L-am asemănat în mintea mea cu un bătrân împovărat de ani, plin de bunătate și de blândețe, care-și poartă cu demnitate și cu hărnicie povara anilor.

Cele trei zile până la Finisterre au fost la fel de interesante ca toate celelalte de până atunci. Peisaje încântătoare, localități frumos așezate și curate, localnici drăguți și prietenoși, pelerini osteniți dar hotărâți și solidari. E interesant că mi-am încheiat pelerinajul în duminica Pogorârii Spiritului Sfânt, după 33 zile de când am plecat de acasă și circa 860 km parcurși cu rucsacul în spinare, din Pirineii francezi până la Finisterre sau ”Capătul Pământului” (cum au denumit pelerinii din Evul Mediu, înainte de descoperirea Americii, localitatea de pe coasta Atlanticului unde-și încheiau pelerinajul).

Pentru mine, pelerinajul acesta nu a fost deloc o performanță proprie, ci doar o împlinire, respectiv împlinirea acelei chemări pe care am simțit-o venind din adâncul sufletului meu. A fost călătoria vieții mele, încărcată de cele mai intense trăiri, de parcă o viață întreagă ar fi fost condensată într-o singură lună. A mai fost călătoria în care am redescoperit frumusețea și profunzimea lucrurilor simple, am trăit bucuria armoniei în mijlocul naturii, farmecul vieții în toate formele ei și am simțit permanent binecuvântarea de a mă afla pe El Camino. Pot spune că pelerinajul la Santiago de Compostela a fost cea mai fericită lună din viața mea, locul unde am înțeles că avem nevoie de foarte puține lucruri materiale pentru a fi fericiți.

MAI LÂNGĂ TRONUL TĂU

Mai lângă tronul Tău,

Sufletul meu,

Caută locul său,

Dorit mereu.

Și când umblă pribeag,

Tu-l readuci cu drag,

Mai lângă tronul Tău,

Sufletul meu.
.………………………….

Mulțumesc Doamne, pentru că mi-ai atins inima cu Dragostea Ta.