Rostul rugăciunii şi al meditaţiei

”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!” (Luca 11,9 şi Matei 7,7).

Mântuitorul adresează aceste cuvinte ucenicilor Săi ca un îndemn, după ce i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru.

Prin”cereţi” se subînţelege rugăciunea, în timp ce prin ”căutaţi” putem înţelege meditaţia. Astfel, prin rugăciune şi meditaţie ”batem” la porţile Împărăţiei Cerurilor.

Rugăciunea, cuvântul, poartă energia gândului, fiind rodul acestuia, respectiv al meditaţiei. Iar ”cea mai puternică forţă din Univers nu e a atomului ci a gândului.” Este concluzia la care a ajuns renumitul profesor Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, pionier în scrierile din domeniul conştiinţei.

De aceea Mântuitorul ne îndeamnă la rugăciune şi meditaţie, pentru că acestea sunt împreună folositoare şi pot avea calitatea de a ne pune în legătură tainică cu Dumnezeu.

Rugăciunea cu cât este mai sinceră, smerită şi încărcată de iubire, cu atât mai bine ne pune în legătură cu Dumnezeu. Iar cu cât această legătură este mai puternică, cu atât mai mult ne încărcăm sufletul din energia Spiritului Sfânt şi descoperim cum în suflet rodeşte iertarea, iubirea, bucuria, viaţa.

De aceea, vameşul, din pilda vameşului şi a fariseului, ”s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Luca 18,14), pentru că şi-a recunoscut păcatele cu sinceritate şi, în smerenie, a cerut Părintelui Ceresc iertarea:

“Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” (Luca 18,13)

Despre rugăciunea în smerenie, Petre Ţuţea remarca un aspect extraordinar:

“Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.”

Cu privire la rugăciune şi meditaţie, Elizabeth Gilbert redă în cartea sa Mănâncă, roagă-te, iubeşte o explicaţie extrem de interesantă aflată de la un călugăr indian:

”Există o diferenţă între meditaţie şi rugăciune, deşi ambele practici urmăresc comuniunea cu divinitatea ... prin rugăciune vorbeşti cu Dumnezeu, în timp ce prin meditaţie Îl asculţi.”

Meditaţia în linişte şi cu inima smerită ne ajută să ascultăm, să primim şi să înţelegem ceea ce Dumnezeu ne transmite. Răspunsurile la întrebările care ne frământă ne sunt revelate de Dumnezeu doar dacă avem atitudinea potrivită în căutările noastre. Este vorba despre căutarea smerită, cu recunoaşterea limitărilor noastre, a condiţiei noastre de copii ai lui Dumnezeu.

Dacă facem greşeala să căutăm răspunsuri cu o atitudine de suficienţă, bazându-ne doar pe inteligenţa noastră şi fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu, vom avea surpriza să rămânem fără răspunsuri. Dumnezeu nu te luminează dacă nu apelezi prin rugăciune, în meditaţie, la Lumina Înţelepciunii Sale. Redau şi aici citatul cugetării lui Petre Ţuţea (menţionat în ”Graniţele gândirii”), pentru că este extrem de relevant:

“Dacă omul nu e favorizat de Divinitate, nu ştie nimic. Dacă e un simplu căutător al adevărului, caută-neaflând şi ştie-neştiind. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios. El poate să-l primească, nu poate să-l caute şi să-l determine.”

În aceeaşi carte scrisă de Elizabeth Gilbert, se găsesc câteva pasaje foarte interesante şi utile referitoare la rugăciune.

”Sigur că Dumnezeu ştie deja ce-mi trebuie.” ... Dar,

”Rugăciunea e ca o relaţie; jumătate din tot ce trebuie făcut îmi revine mie. Dacă doresc să mă transform, dar nici măcar nu mă deranjez să articulez ce anume vreau să obţin, cum ar putea vreodată să se şi întâmple ceva? Jumătate din beneficiul rugăciunii e chiar ruga, acţiunea de a-ţi declara intenţiile într-un mod coerent şi justificat. Fără asta, toate rugăciunile şi speranţele tale sunt fără susţinere, informe, inerte ...”

”Dumnezeu răspunde rugăciunilor sacre şi eforturilor omeneşti indiferent de modalitatea prin care muritorii Îl venerează, atâta timp cât rugăciunile lor sunt sincere. Cum spun şi Upanişadele: oamenii o apucă pe cărări diferite, fie ele drepte sau sinuoase, în funcţie de firea fiecăruia şi de cum cred ei că este mai bine sau mai cuviincios – dar toţi ajung la Tine, ca râurile care se varsă în ocean.”

Evident că Dumnezeu ştie foarte bine de ce avem nevoie şi chiar de foarte multe ori ne trimite în dar ceea ce avem nevoie, fără ca noi să-i cerem în mod explicit. Totuşi, mai trebuie să ne implicăm şi noi în destinul nostru, atât prin rugăciuni cât şi prin fapte. Tot Elizabeth Gilbert explică atât de frumos:

“Destinul e şi el tot o relaţie – o hârjoană între graţia divină şi efortul dedicat al fiecăruia. Nu ai nici un control peste jumătate din el; cealaltă jumătate e cu totul în mâinile tale, iar acţiunile pe care le întreprinzi au consecinţe cuantificabile. Omul nu e nici o marionetă în mâinile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e câte puţin din fiecare.”

Trebuie să ne reculegem, aşadar, în rugăciune, pentru că rugăciunea însăşi ne este de folos, fiind un exerciţiu de autoevaluare, de meditaţie şi modalitatea de a intra în legătură tainică cu divinitatea. Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, ci noi avem nevoie de ele.

Dar mai trebuie să ştim un lucru foarte important:

”Rugăciunea nu funcţionează dacă pacea nu e-n sufletul omului.”

(Citat din cartea Trei săptămâni în Himalaya, scrisă de Marius Chivu).

Când pacea şi liniştea e în sufletul nostru, când experimentăm iertarea faţă de cei care ne-au greşit şi trăim în sufletul nostru iubirea faţă de semenii noştri şi faţă de Dumnezeu, atunci rugăciunea şi meditaţia funcţionează.

Înţelegerea devine completă abia atunci când ceea ce înţelegem cu mintea noastră devine trăire în suflet, când ne asumăm ceea ce am înţeles, în întreaga noastră fiinţă. Este ceea ce de fapt Sfinţii Părinţi numesc:

”Coborârea minţii în suflet.”

Cuvântul ”coborâre” semnifică aici şi actul de smerenie de care avem nevoie în meditaţie, pentru ca mintea să se întâlnească cu sufletul. Sufletul este întotdeauna smerit. Dacă şi mintea noastră înţelege valoarea smereniei pe care ne-o asumăm ca trăire, atunci mintea se întâlneşte cu sufletul pe palierul smereniei.

Abia atunci are loc acea ”aliniere” a minţii şi a sufletului, despre care vorbeşte Dr. Wayne Dyer în ”Transcederea ego-ului – De la Ambiţie la Înţelegere.” Iar ”o modalitate de a înţelege cum să ne găsim chiar şi scopul în viaţă, este aceea de a ne întoarce la natura noastră interioară”, de a regăsi componenta noastră spirituală, adică de a ne întoarce spre divinitatea din noi reprezentată de sufletul nostru. Iar această întoarcere este posibilă prin rugăciune şi meditaţie, prin conştienţă, prin înţelegerea valorii noastre de copii ai lui Dumnezeu, în spirit.

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce respiraţia este pentru trup. Aerul respirat, cu cât este mai curat, cu atât fortifică şi revigorează mai bine trupul. Rugăciunea, cu cât este mai sinceră, smerită şi încărcată de iubire, cu atât mai mult deschide sufletului nostru calea spre harul lui Dumnezeu, spre energia Spiritului Său Sfânt. Atunci sufletul nostru, care este din Spiritul Sfânt, se încarcă exact cu energia de care are nevoie, cu energia Spiritului Sfânt.

Este foarte interesantă cugetarea care spune că:

”Respiraţia uneşte cerul cu pământul.”

Aici ”cerul” este reprezentat de aerul respirat, iar ”pământul” este tocmai trupul nostru (”pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” - Geneza 3,19), pe care Sfântul Ioan Iacob Hozevitul îl denumeşte atât de frumos ca fiind: ”sacul meu de lut”.

Dacă parafrazăm această cugetare, putem să-i dăm o nouă interpretare, înţelegând că:

Rugăciunea uneşte Cerul cu Pământul prin Spiritul Sfânt, făcând legătura între Dumnezeu şi om.

Petre Ţuţea amintea la un moment dat una din concluziile sale pline de umor, dar şi încărcate cu multă profunzime în acelaşi timp:

”Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română ...”