Despre ispite

Cuvântul ispită a devenit extrem de cuprinzător în zilele noastre, astfel încât sensul său clasic, consacrat, s-a diluat uşor, ba chiar s-a denaturat parţial. O dovedeşte faptul că-l folosim adeseori în situaţii absolut banale sau inofensive, când ne referim la ”micile plăceri ale vieţii” şi totuşi nu-l identificăm uneori ca atare atunci când reprezintă sursa gândurilor negative din spatele unor manifestări precum invidia, răutatea, zgârcenia, egoismul, dorinţa de răzbunare, mânia, trufia.

Ispitele vin, aşa cum bine ştim, prin ”poarta minţii”, pe calea gândurilor şi ne dau târcoale, ne provoacă, ne ademenesc, în ciuda faptului că nu le căutăm ori dorim. Odată instalate în mintea noastră, ele atentează la liniştea, pacea şi echilibrul nostru lăuntric, adică cel sufletesc.

Totuşi, o ispită nu este automat un păcat, ci riscă să se transforme în păcat, cu participarea noastră. Fără contribuţia noastră, ispita rămâne doar o ispită şi nimic mai mult. Însă atunci când dăm curs ispitei, apare păcatul, care ne afectează şi ne împovărează sufletul. Prin urmare, nu diavolul ne afectează sufletul în mod direct, ci noi, prin asumarea ispitei în faptele noastre. Căci diavolul nu are acces la sufletul nostru.

Doar Dumnezeu are acces la sufletul nostru şi noi înşine. Dumnezeu, datorită faptului că este Creatorul nostru, Părintele nostru Ceresc şi Sursa sufletului nostru, iar noi, prin trăirile noastre, prin gândurile noastre, prin rugăciune, meditaţie, prin faptele noastre, prin interacţiunea şi comuniunea pe care o avem unii cu alţii.

Faptul că diavolul nu are acces la sufletul nostru este evidenţiat atât de frumos în celebra ispitire a lui Iov, când Dumnezeu permite diavolului să-l ispitească, respectiv să-i distrugă sănătatea trupului, familia, averea, însă nu-i permite diavolului să se atingă de sufletul lui (Cartea lui Iov 2,6):

”... de sufletul lui să nu te atingi!”

Acestă realitate este de o importanţă majoră. Ne este de mare folos să ştim, să înţelegem şi să simţim că sufletul nostru este protejat, că este inaccesibil celui rău. Iar motivul este foarte simplu: sufletul nostru este de origine divină, este darul cel mai de preţ de la Dumnezeu şi este veşnic.

Prin urmare, nu suntem vulnerabili sufleteşte înaintea ispitelor diavolului. De sufletul nostru nu se poate atinge, dar poate aduce atingere prin noi, respectiv prin faptele noastre, atunci când cedăm în faţa ispitelor. Concluzia imediată ar fi aceea că trebuie să luptăm împotriva ispitelor cu toate puterile noastre. Aparent paradoxal, aceasta nu este neapărat cea mai bună abordare.

Soluţia nu este să ne luptăm cu ispitele, ci doar să le alungăm!

Adică soluţia este să nu le păstrăm în mintea noastră, pentru că acolo pot prinde ”rădăcini”, pot ”încolţi”. O ispită, cu cât este păstrată mai mult în minte, inclusiv în strădania noastră de a o învinge, cu atât ne va fi mai greu să scăpăm de ea. O biruim cel mai uşor atunci când o ignorăm, pentru că în acest fel nu acordăm nici cea mai mică importanţă ispitei şi implicit nici diavolului.

“Treaba diavolului este să îndruge multe, treaba noastră este să nu le ascultăm.” (Sf. Augustin)

Isus Cristos ne învaţă impresionant de frumos, prin exemplul Său, cum trebuie să ne comportăm în faţa ispitelor. Ne amintim ispitirea Sa după cele 40 de zile petrecute în post şi rugăciune, când la şirul ispitelor, Mântuitorul reacţionează cu forţa cuvintelor:

”Înapoia Mea, satano!” (Luca 4,8)

Aceasta trebuie să fie şi atitudinea noastră înaintea ispitelor! Ne ajută enorm să folosim chiar cuvintele Sale.

Tot în vederea alungării ispitelor avem la îndemână soluţia înlocuirii gândurilor negative generate de ispite, cu gânduri de iubire şi recunoştinţă faţă de Părintele nostru Ceresc. Adică ideea este ”să-ţi alegi gândurile, la fel cum îţi alegi hainele” (citat din cartea Mănâncă, roagă-te, iubeşte, scrisă de Elizabeth Gilbert).

Totuşi, e bine să înţelegem faptul că ispitele sunt permise de Dumnezeu pentru că ne pot fi de folos. Ispitele scot în evidenţă slăbiciunile noastre, pe care le putem depăşi şi în acest fel reuşim să devenim mai puternici, să evoluăm. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu le permite, pentru că ne iubeşte:

”Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte.” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese)

Dumnezeu doreşte ca noi să fim copiii Săi vrednici, să respectăm poruncile Sale, pentru că sunt spre folosul nostru şi în plus, păzirea lor reprezintă şi o dovadă a respectului şi dragostei faţă de Dumnezeu. Iată, cât de frumos ne învaţă Mântuitorul acest lucru:

”Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14,15)

“Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.” (Ioan 15,10)

Este limpede că orice părinte îşi doreşte ca sfaturile/poruncile sale să fie urmate de către copiii săi, deoarece orice părinte iubitor şi responsabil va cere copiilor săi să facă ceea ce este bine pentru ei. Iar copiii, ca o dovadă de iubire, respect şi înţelepciune, vor urma acele sfaturi/porunci. Dacă nu o fac, atunci îşi asumă consecinţele faptelor lor şi uneori suferinţe ori pedepse care au rol de atenţionare şi îndreptare. Tot aşa se întâmplă şi în relaţia noastră cu Părintele Ceresc.

Mai avem nevoie să ne amintim un lucru extrem de important. Şi anume faptul că sufletul nostru devine mai puternic în faţa ispitelor atunci când se află mereu în legătură cu Dumnezeu, prin rugăciune şi meditaţie, când se încarcă de la Izvorul Vieţii. Este tocmai ceea ce ne învaţă Mântuitorul prin profuzimea cuvintelor:

“Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26,41)

Rugăciunea cea mai frumoasă, profundă şi în acelaşi timp completă rămâne rugăciunea rostită de însuşi Fiul lui Dumnezeu, la solicitarea ucenicilor Săi (mă refer, bineînţeles, la rugăciunea Tatăl nostru), care conţine inclusiv o cerere extrem de importantă pe care o adresăm Părintelui Ceresc în privinţa ispitelor. A fost tradusă în câteva variante, dar interpretarea poate să fie una singură şi am aflat-o în urmă cu mai mulţi ani de la un preot mai în vârstă. Îi cerem, aşadar, lui Dumnezeu, chiar în finalul rugăciunii:

” ... şi nu ne lăsa pe noi în calea ispitelor, ci ne mântuieşte de cel rău.”

E limpede şi evident că Dumnezeu nu ispiteşte niciodată pe nimeni. Cel care ne ispiteşte este întotdeauna diavolul, sub cele mai diverse forme. În schimb, Dumnezeu poate să ne protejeze de ispite dacă-i cerem asta şi atunci când consideră necesar, deoarece Dumnezeu poate să ne scape de cel rău şi de toate capcanele lui.

Dumnezeu poate să ne dăruiască mântuirea, adică viaţa în Împărăţia Cerurilor, chiar şi atunci când suntem slăbiţi şi împovăraţi de păcate, dar oneşti şi smeriţi, aşa cum a fost cazul tâlharului de pe crucea aflată de-a dreapta Mântuitorului, care a primit acest dar în urma cuvintelor:

”Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. (Luca 23,43)