Valoarea suferinţei

Suferinţa se manifestă, în mod evident, în ambele planuri: fizic şi o denumim durere, respectiv spiritual şi o identificăm cu tristeţea.

Suntem vulnerabili la ambele tipuri de suferinţă, mai cu seamă atunci când le considerăm dăunătoare şi nu înţelegem rostul sau valoarea lor. Deşi suntem familiarizaţi cu ele, de cele mai multe ori nu ne ostenim să le înţelegem. Le resimţim, uneori ne lăsăm copleşiţi de ele şi atât.

În plan fizic, o suferinţă/durere are valoarea unui semnal de alarmă: ceva începe să nu funcţioneze bine, ori ceva a tulburat deja buna funcţionare a organismului.

Ei bine, cam acelaşi lucru se petrece şi în plan spiritual. Tristeţea are valoare de semnal. Prin ea, sufletul nostru ne vorbeşte. Ca urmare a gândurilor negative, ori a faptelor de aceeaşi factură, sufletul nostru reacţionează, se întristează. Iar asta se petrece în suflet şi nu în minte. Mintea este doar martoră, conştientizează suferinţa apărută în suflet, tot aşa cum înţelege semnalele dureroase transmise de organism.

Pentru a învăţa ceva din suferinţă, mai întâi trebuie să aflăm ce anume a produs-o. Întotdeauna are o cauză internă sau externă. Oamenii de ştiinţă au încercat să o explice prin apariţia unor dezechilibre chimice în organism. Dar, aceste dezechilibre, la rândul lor, au şi ele o cauză, care nu mai ţine în mod obligatoriu de chimie şi biologie, cât mai curând de modul în care ne raportăm la viaţa noastră, ţine de faptele şi gândurile noastre, care au un impact indiscutabil asupra organismului nostru în plan biologic, chiar dacă adeseori nu conştientizăm asta.

Apoi, pentru a înţelege valoarea şi rostul suferinţei, este important să o acceptăm, să o trăim fără teamă sau revoltă. Trebuie să ne-o asumăm cu seninătate, să ne-o facem aliat sau chiar învăţător. Pentru că exact asta poate fi suferinţa pentru noi, cu condiţia să ne dorim să ne alegem cu ceva din ea. Părintele Arsenie Papacioc a surprins atât de profund acest adevăr în cuvintele:

”O suferinţă nu şi-a atins scopul, dacă n-ai ieşit cu un folos din ea.”

Iată că suferinţa are un scop şi nu este întâmplătoare. Are rolul de a ne trezi, aşa cum spunea atât de frumos şi C.S. Lewis:

”Durerea este trâmbiţa Lui Dumnezeu pentru a trezi lumea adormită.”

Uneori ne găsim în situaţia în care nu reuşim să înţelegem de unde provine o anumită suferinţă şi ne punem întrebarea: pentru ce trebuie să trecem tocmai noi prin ea? De ce mi se întâmplă mie asta?

Să fim întotdeauna încredinţaţi că fiecare suferinţă are rostul ei, chiar dacă nu l-am desluşit încă de la început. Îl vom înţelege cu siguranţă mai târziu, la timpul potrivit, dacă ne vom păstra treaz ochiul minţii. Anumite suferinţe nu sunt cauzate în mod necesar de gândurile ori faptele noastre, ci au darul de a ne pregăti pentru încercări esenţiale în evoluţia noastră spirituală sau umană. Abia când ne confruntăm cu unele provocări mai mari, ne dăm seama cât de mult ne-au ajutat anumite suferinţe/provocări anterioare, pe care nu le-am înţeles la momentul respectiv şi fără de care poate că nu am fi reuşit să depăşim obstacolul major cu care ne-am confruntat.

Apoi, este cunoscut faptul că oamenii ÎL descoperă mai uşor pe Dumnezeu în suferinţă decât în bucurie. Pentru că suferinţa ne face să ne ”întoarcem în sufletul nostru”, ne ajută să ni-l deschidem, să descoperim smerenia şi să căutăm ajutor, dar în acelaşi timp ne face să devenim mai buni şi mai receptivi la suferinţa celorlalţi, mai disponibili în a-i ajuta pe alţii aflaţi în suferinţă. Iar toate acestea ne pun în legătură cu dragostea Lui Dumnezeu.

Aşadar, suferinţa te căleşte, te ajută să creşti pe toate planurile şi, nu în ultimul rând, este o punte de legătură cu Dumnezeu.

Este limpede că nu putem creşte fără suferinţă, aşa cum nu putem învăţa fără efort. Euclid, marele matematician grec al antichităţii, i-a răspuns unui prinţ nemulţumit de efortul pe care trebuia să-l depună:

”Regret, prinţe, dar nu există o cale regală către învăţare.”

Cu puţin înaintea lui Euclid, Aristotel a formulat acelaşi adevăr cu o profunzime şi o frumuseţe remarcabile:

”Rădăcinile învăţăturii sunt amare, dar fructele sunt dulci.”

De asemenea, ne amintim despre efortul şi suferinţa sportivilor în antrenamentele dificile, menite să-i pregătească pentru competiţii, să-şi depăşească propriile limite şi să atingă performanţe tot mai înalte. Prin urmare, suferinţa este, din nou, singura cale prin care putem evolua.

Odată ce am înţeles rolul şi valoarea suferinţei, putem simţi profunzimea cuvintelor Părintelui Arsenie Papacioc:

”Cele mai frumoase cununi în împărăţia Lui Dumnezeu sunt acestea, când ai suferit cu drag.”

Pentru că atunci când suferi cu drag, se întâmplă două lucruri esenţiale:

• Te îmbogăţeşti din ceea ce descoperi prin suferinţă
• Simţi cum suferinţa devine mult mai uşoară, se atenuează sau chiar se transformă.

E extrem de important să ştim, să înţelegem, că suntem mai puternici decât suferinţa noastră. Suntem întotdeauna deasupra ei. Trebuie să o acceptăm cu drag, să o înţelegem, să-i găsim un folos, dar NU trebuie, în niciun caz, să ne identificăm cu ea. Noi nu suntem suferinţa noastră!

Aceasta este greşeala majoră pe care o fac cei care experimentează depresia: se identifică cu suferinţa, iar suferinţa preia controlul. Într-o astfel de situaţie, suferinţa te poate doborâ cu uşurinţă şi revenirea este dificilă dacă nu reuşeşti să-ţi găseşti resursele în sufletul tău şi să te raportezi la dragostea Lui Dumnezeu.

Prin urmare, suferinţa bine înţeleasă ne este extrem de utilă şi necesară atât în dezvoltarea noastră, cât mai ales în descoperirea şi simţirea prezenţei Lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Probabil că o astfel de trăire a suferinţei l-a făcut pe Petre Ţutea să concluzioneze:

”Suferinţa rămâne, totuşi, cea mai mare dovadă a dragostei Lui Dumnezeu.”

Închei aceste rânduri cu un gând, care aş dori să vă însoţească în noul an:

Bucuraţi-vă de darul vieţii şi nu vă temeţi de suferinţă, ci acceptaţi-o cu drag, cu sufletul deschis şi mintea trează, pentru a ieşi cu folos din ea, întăriţi spiritual şi cu chipul luminos, încărcaţi de dragoste şi recunoştinţă pentru toate darurile Părintelui Ceresc, inclusiv darul suferinţei.

La Mulţi Ani!