Iubirea desăvârşită

Din Iubire, Dumnezeu s-a întrupat, ”pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!” (Ioan 3,15)

Isus Cristos, Fiul Lui Dumnezeu, a acceptat actul smerit al întrupării, din iubire pentru oameni. Astfel, Mântuitorul a venit în Lume pentru a ne învăţa Adevărul, pentru a ne arăta un exemplu de viaţă curată, desăvârşită şi pentru a ne îndruma pe Calea Mântuirii.

Dar, oricât de virtuoşi am reuşi noi să fim, totuşi nu suntem vrednici de mântuire, ci mântuirea rămâne finalmente darul Lui Dumnezeu pentru strădania noastră.

Iubirea desăvârşită este atributul divinităţii. Adeseori noi nu suntem capabili nici măcar să o înţelegem, cu atât mai puţin să o practicăm.

Mântuitorul i-a surprins, i-a nedumerit şi cutremurat pe oameni, în câteva ocazii, cu cuvintele Sale privind iubirea desăvârşită:

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5,44-47)

”Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt.” (Luca 6,29)

Acestea sunt exemple ale învăţăturii Divine mai presus de puterea de înţelegere a omului de rând. Iubirea desăvârşită este greu de înţeles şi aproape imposibil de practicat. De ce? Pentru că este o învăţătură dumnezeiască şi nu una lumească.

Ştim bine că Mântuitorul nu s-a mulţumit doar să o propovăduiască. Isus Cristos a pus-o în practică! A trăit-o! Şi prin aceasta Isus Cristos şi-a dovedit dumnezeirea. Pentru că momentul în care a pus-o în practică în cel mai înalt mod, a fost tocmai cel mai dificil al vieţii Sale pământeşti, în agonia suferinţei pe cruce. Acolo, în acele clipe teribile de suferinţă şi singurătate, de batjocură şi umilinţă, a avut puterea să-i iubească pe ce-i care L-au răstignit şi să se roage pentru ei Părintelui Ceresc rostind cuvintele:

“Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23,34)

Aşadar, pe cruce, Isus Cristos şi-a dovedit dumnezeirea la modul absolut, incontestabil!

Şi a acceptat moartea pe cruce din iubire pentru noi, aşa cum a prevestit-o ucenicilor Săi:

“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,13)

Sfanta Clarisa aprofundează atât de frumos jertfa Mântuitorului pe cruce, spunând:

“Nu cuiele şi piroanele, ci Dragostea l-a ţinut pe Cristos ţintuit pe cruce”.

Iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu!

Dar Dumnezeu nu este doar Iubitor, ci este şi Umil.

A ales o naştere umilă într-un grajd, o viaţă umilă în casa lui Iosif, a intrat cu umilinţă în Ierusalim pe un asin şi a acceptat o moarte mai mult decât umilă. Iată că Mântuitorul a ales ca umilinţa Să-i însoţească permanent paşii. Iată cât de umil este Dumnezeu! Şi astfel înţelegem de ce Dumnezeu nu apreciază deloc mândria noastră. Cine suntem noi să fim mândri, dacă Dumnezeu este smerit?

Mântuitorul a ridicat umilinţa la rang de Nobleţe şi Crucea, simbolul de până atunci al ruşinii, a devenit simbolul Biruinţei şi al Vieţii.

Dar Dumnezeu nu este doar Iubitor şi Umil, ci mai este şi Răbdător.

Dumnezeu ne-a creat liberi şi respectă libertatea noastră! Nu ne impune nimic! Ne cere, ne recomandă să-L urmăm, dar nu ne obligă:

“Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48)

Dumnezeu stă răbdător şi ne aşteaptă. Exact ca în Pilda fiului risipitor: aşteaptă să ne întoarcem la El. În ciuda greşelilor noastre, în ciuda risipirii moştenirii pe care am primit-o. Şi ce este mai important: ne primeşte ca pe fiii Săi, nu ca pe nişte slugi. Pentru că Dumnezeu este în primul rând un Părinte Iubitor şi abia apoi un Părinte Drept, Corect, un Judecător.

Aşadar, la iubirea Părintelui Ceresc se cuvine să răspundem cu iubire. Pentru că Dumnezeu asta aşteaptă de la noi: Să-L iubim şi nu să ne temem de El!

Cât de frumoase şi pline de iubire, umilinţă şi răbdare sunt cuvintele Mântuitorului:

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3,20)

Nu trebuie decât să ascultăm cuvintele Mântuitorului şi să-i deschidem ”uşa” sufletului nostru. Şi viaţa nostră se va schimba definitiv, va deveni mai bogată ca niciodată!