Despre ispite

Cuvântul ispită a devenit extrem de cuprinzător în zilele noastre, astfel încât sensul său clasic, consacrat, s-a diluat uşor, ba chiar s-a denaturat parţial. O dovedeşte faptul că-l folosim adeseori în situaţii absolut banale sau inofensive, când ne referim la ”micile plăceri ale vieţii” şi totuşi nu-l identificăm uneori ca atare atunci când reprezintă sursa gândurilor negative din spatele unor manifestări precum invidia, răutatea, zgârcenia, egoismul, dorinţa de răzbunare, mânia, trufia.

Ispitele vin, aşa cum bine ştim, prin ”poarta minţii”, pe calea gândurilor şi ne dau târcoale, ne provoacă, ne ademenesc, în ciuda faptului că nu le căutăm ori dorim. Odată instalate în mintea noastră, ele atentează la liniştea, pacea şi echilibrul nostru lăuntric, adică cel sufletesc.

Totuşi, o ispită nu este automat un păcat, ci riscă să se transforme în păcat, cu participarea noastră. Fără contribuţia noastră, ispita rămâne doar o ispită şi nimic mai mult. Însă atunci când dăm curs ispitei, apare păcatul, care ne afectează şi ne împovărează sufletul. Prin urmare, nu diavolul ne afectează sufletul în mod direct, ci noi, prin asumarea ispitei în faptele noastre. Căci diavolul nu are acces la sufletul nostru.

Doar Dumnezeu are acces la sufletul nostru şi noi înşine. Dumnezeu, datorită faptului că este Creatorul nostru, Părintele nostru Ceresc şi Sursa sufletului nostru, iar noi, prin trăirile noastre, prin gândurile noastre, prin rugăciune, meditaţie, prin faptele noastre, prin interacţiunea şi comuniunea pe care o avem unii cu alţii.

Faptul că diavolul nu are acces la sufletul nostru este evidenţiat atât de frumos în celebra ispitire a lui Iov, când Dumnezeu permite diavolului să-l ispitească, respectiv să-i distrugă sănătatea trupului, familia, averea, însă nu-i permite diavolului să se atingă de sufletul lui (Cartea lui Iov 2,6):

”... de sufletul lui să nu te atingi!”

Acestă realitate este de o importanţă majoră. Ne este de mare folos să ştim, să înţelegem şi să simţim că sufletul nostru este protejat, că este inaccesibil celui rău. Iar motivul este foarte simplu: sufletul nostru este de origine divină, este darul cel mai de preţ de la Dumnezeu şi este veşnic.

Prin urmare, nu suntem vulnerabili sufleteşte înaintea ispitelor diavolului. De sufletul nostru nu se poate atinge, dar poate aduce atingere prin noi, respectiv prin faptele noastre, atunci când cedăm în faţa ispitelor. Concluzia imediată ar fi aceea că trebuie să luptăm împotriva ispitelor cu toate puterile noastre. Aparent paradoxal, aceasta nu este neapărat cea mai bună abordare.

Soluţia nu este să ne luptăm cu ispitele, ci doar să le alungăm!

Adică soluţia este să nu le păstrăm în mintea noastră, pentru că acolo pot prinde ”rădăcini”, pot ”încolţi”. O ispită, cu cât este păstrată mai mult în minte, inclusiv în strădania noastră de a o învinge, cu atât ne va fi mai greu să scăpăm de ea. O biruim cel mai uşor atunci când o ignorăm, pentru că în acest fel nu acordăm nici cea mai mică importanţă ispitei şi implicit nici diavolului.

“Treaba diavolului este să îndruge multe, treaba noastră este să nu le ascultăm.” (Sf. Augustin)

Isus Cristos ne învaţă impresionant de frumos, prin exemplul Său, cum trebuie să ne comportăm în faţa ispitelor. Ne amintim ispitirea Sa după cele 40 de zile petrecute în post şi rugăciune, când la şirul ispitelor, Mântuitorul reacţionează cu forţa cuvintelor:

”Înapoia Mea, satano!” (Luca 4,8)

Aceasta trebuie să fie şi atitudinea noastră înaintea ispitelor! Ne ajută enorm să folosim chiar cuvintele Sale.

Tot în vederea alungării ispitelor avem la îndemână soluţia înlocuirii gândurilor negative generate de ispite, cu gânduri de iubire şi recunoştinţă faţă de Părintele nostru Ceresc. Adică ideea este ”să-ţi alegi gândurile, la fel cum îţi alegi hainele” (citat din cartea Mănâncă, roagă-te, iubeşte, scrisă de Elizabeth Gilbert).

Totuşi, e bine să înţelegem faptul că ispitele sunt permise de Dumnezeu pentru că ne pot fi de folos. Ispitele scot în evidenţă slăbiciunile noastre, pe care le putem depăşi şi în acest fel reuşim să devenim mai puternici, să evoluăm. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu le permite, pentru că ne iubeşte:

”Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte.” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese)

Dumnezeu doreşte ca noi să fim copiii Săi vrednici, să respectăm poruncile Sale, pentru că sunt spre folosul nostru şi în plus, păzirea lor reprezintă şi o dovadă a respectului şi dragostei faţă de Dumnezeu. Iată, cât de frumos ne învaţă Mântuitorul acest lucru:

”Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14,15)

“Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.” (Ioan 15,10)

Este limpede că orice părinte îşi doreşte ca sfaturile/poruncile sale să fie urmate de către copiii săi, deoarece orice părinte iubitor şi responsabil va cere copiilor săi să facă ceea ce este bine pentru ei. Iar copiii, ca o dovadă de iubire, respect şi înţelepciune, vor urma acele sfaturi/porunci. Dacă nu o fac, atunci îşi asumă consecinţele faptelor lor şi uneori suferinţe ori pedepse care au rol de atenţionare şi îndreptare. Tot aşa se întâmplă şi în relaţia noastră cu Părintele Ceresc.

Mai avem nevoie să ne amintim un lucru extrem de important. Şi anume faptul că sufletul nostru devine mai puternic în faţa ispitelor atunci când se află mereu în legătură cu Dumnezeu, prin rugăciune şi meditaţie, când se încarcă de la Izvorul Vieţii. Este tocmai ceea ce ne învaţă Mântuitorul prin profuzimea cuvintelor:

“Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26,41)

Rugăciunea cea mai frumoasă, profundă şi în acelaşi timp completă rămâne rugăciunea rostită de însuşi Fiul lui Dumnezeu, la solicitarea ucenicilor Săi (mă refer, bineînţeles, la rugăciunea Tatăl nostru), care conţine inclusiv o cerere extrem de importantă pe care o adresăm Părintelui Ceresc în privinţa ispitelor. A fost tradusă în câteva variante, dar interpretarea poate să fie una singură şi am aflat-o în urmă cu mai mulţi ani de la un preot mai în vârstă. Îi cerem, aşadar, lui Dumnezeu, chiar în finalul rugăciunii:

” ... şi nu ne lăsa pe noi în calea ispitelor, ci ne mântuieşte de cel rău.”

E limpede şi evident că Dumnezeu nu ispiteşte niciodată pe nimeni. Cel care ne ispiteşte este întotdeauna diavolul, sub cele mai diverse forme. În schimb, Dumnezeu poate să ne protejeze de ispite dacă-i cerem asta şi atunci când consideră necesar, deoarece Dumnezeu poate să ne scape de cel rău şi de toate capcanele lui.

Dumnezeu poate să ne dăruiască mântuirea, adică viaţa în Împărăţia Cerurilor, chiar şi atunci când suntem slăbiţi şi împovăraţi de păcate, dar oneşti şi smeriţi, aşa cum a fost cazul tâlharului de pe crucea aflată de-a dreapta Mântuitorului, care a primit acest dar în urma cuvintelor:

”Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. (Luca 23,43)

Abandonarea ca trăire

E interesant câtă esenţă de viaţă poate să cuprindă trăirea abandonării în dragostea lui Dumnezeu. Trebuie experimentată pentru a o înţelege.

De la început, aş vrea să elimin din discuţie o abandonare greşit înţeleasă. Este vorba despre acea abandonare ce poate apărea ca urmare a unor eşecuri, deziluzii, din lipsa unei perspective de viaţă, din lipsa voinţei şi a implicării în a ne croi un drum. Cu toate că sunt momente în care putem fi tentaţi să ne lăsăm pradă unei astfel de abordări, acest tip de abandonare nu este o soluţie, cât mai degrabă o problemă şi mai mare. Abandonarea de acest fel este de fapt o abandonare a responsabilităţilor, respectiv abandonarea trăirii vieţii cu toate dificultăţile şi provocările ei, înseamnă îngroparea talantului, ca în pilda Mântuitorului.

Există însă un alt tip de abandonare. Abandonarea ca trăire, adică abandonarea prin încredinţarea conştientă a propriului destin în mâinile Părintelui Ceresc, care este rezultatul unor trăiri complet diferite de cele enumerate mai sus, pentru că, deşi noi contribuim substanţial la propriul destin, Dumnezeu are întotdeauna un cuvânt de spus prin răsplătirea faptelor noastre.

Ca o precizare suplimentară: abandonarea ca trăire nu înseamnă renunţarea la acţiunile concrete, necesare în viaţa noastră, nu implică lene şi ignoranţă, ci reprezintă o direcţie şi un sens în acţiunile noastre. Înseamnă încărcarea muncii noastre zilnice cu acea conştienţă a apartenenţei la divinitate, care de fapt îţi dă puterea de a munci mai mult şi mai bine, de a progresa inclusiv material, dar la umbra creşterii şi trăirii spirituale.

Care ar fi trăirile şi atitudinile care ne pot conduce la acest tip de abandonare?

1. Înţelegerea dragostei lui Dumnezeu

Odată ce înţelegem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, cât de multe daruri ne trimite permanent, inclusiv suferinţa, care are rolul ei (am încercat să suprind asta în ”Valoarea suferinţei”), atunci ne vom lăsa călăuziţi cu drag de Dumnezeu, ne vom abandona dragostei Sale.

2. Simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră

Una din sintagmele cele mai dragi mie este aceea că:

”Nimic în viaţă nu este întâmplător.”

De acest lucru m-am convins, în nenumărate rânduri, cu toate că n-am înţeles imediat sensul unor ”întâmplări”, ci l-am descoperit mai târziu.

Atunci când constatăm că cele mai multe (dacă nu toate) întâmplări importante din viaţa noastră nu sunt întâmplătoare, ci au ca scop evoluţia noastră spirituală şi intelectuală deopotrivă, atunci când privim în urmă şi reuşim să înţelegem că toate încercările prin care am trecut au avut un scop, fie erau necesare pentru dezvoltarea noastră, fie au fost rezultatul propriilor greşeli/păcate şi prin ele Dumnezeu ne vorbeşte încercând să ne trezească din amorţeala acestora, în cele din urmă ne vom convinge de veridicitatea sintagmei de mai sus şi ne vom abandona în grija Sa.

3. Conştienţa limitărilor noastre şi renunţarea la ego

Existenţa unor limite ale capacităţilor noastre fizice şi a unor limitări intelectuale este de necontestat. Nu suntem perfecţi şi nici atotputernici. În ”Graniţele gândirii” am încercat să trec în revistă unele limitări. Avându-le în vedere, înseamnă că dincolo de ele nu mai putem decide, ori decidem fără să avem controlul sau garanţia unui rezultat anume. Prin urmare, cine poate să ne conducă dincolo de aceste limitări mai bine decât însuşi Creatorul?

În ”Ego-ul şi iubirea” am încercat să scot în evidenţă o seamă de capcane ale ego-ului, iar una în plus ar fi tocmai aceasta, că ne împiedică să trăim abandonarea, considerând că nu avem nevoie de niciun fel de ajutor.

Una din cugetările cele mai frumoase ale lui Petre Ţuţea spune că:

”Dumnezeu este Creator iar omul imitator.”

Prin urmare, oricât de inteligenţi am fi, oricât de capabili am deveni în orice domeniu, nu putem să ne depăşim condiţia de imitatori ai Creatorului şi avem, pentru aceasta, un motiv foarte întemeiat să ne abandonăm înţelepciunii Sale.

4. Conştientizarea slăbiciunilor şi a păcatelor noastre

Atunci când ne conştientizăm slăbiciunile şi păcatele, deja am făcut primul pas pe calea îndreptării, care este şi calea căutării smerite a Părintelui Ceresc.

Recunoaşterea în smerenie a slăbiciunilor şi a păcatelor a fost atât de frumos exprimată de către Sf. Apostol Pavel în epistola întâia către Timotei (1,15-16):

“Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Isus Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Isus Cristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică.”

O astfel de conştientizare şi asumare ne va ajuta să ne abandonăm milei şi iertării Sale.

Dumnezeu nu are nevoie de abandonarea noastră în grija Sa, aşa cum nu are nevoie de rugăciunile noastre. Noi avem nevoie de toate acestea!

Când rugăciunea şi abandonarea vin ca o consecinţă a dragostei şi recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu, atunci descoperim o nouă latură a bucuriei vieţii şi eliberarea de temeri.

Nu în ultimul rând, abandonarea, ca şi rugăciunea, înseamnă o punte de legătură între noi şi Dumnezeu, o conectare la energia de viaţă a Spiritului Sfânt, având rolul de legătură între viţă şi mlădiţe, după cuvintele Mântuitorului în Sfânta Evanghelie după Ioan (15,5):

”Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.”

Cel mai impresionat şi copleşitor exemplu de abandonare este unul de origine divină. Şi anume abandonarea trăită de însuşi Fiul lui Dumnezeu în voinţa lui Dumnezeu Tatăl, exprimată atât de frumos, simplu şi profund în rugăciunea din grădina Getsimani, dinaintea Sfintelor Sale Patimi (Matei 26,39):

“Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.”

Graniţele gândirii

Este foarte interesant faptul că, deşi avem la dispoziţie resurse importante ale creierului nostru (conform unor estimări nedovedite ştiinţific, ne folosim doar cca. 10% din capacitatea sa), suntem nevoiţi adesea să ne recunoaştem limitările în gândire.

Asta vine în confirmarea simpaticului aforism deja prezentat:

”Diferenţa între prostie şi geniu este că geniul are limitele sale.”

Sunt de părere că doar cei lipsiţi de discernământ, asemenea celor orbiţi de înfumurare, nu-şi recunosc propriile limitări în gândire. Din acest motiv, de fiecare dată când sunt martorul unei manifestări a aroganţei, care mai întotdeauna nu este dublată şi de o inteligenţă remarcabilă, mă amuz copios, în sinea mea, la rezonanţa şi înţelepciunea cuvintelor genialului nostru scriitor Ion Creangă:

“Prostul care nu-i fudul parcă nici nu-i prost destul.”

Aceste cuvinte mă ajută enorm să trec cu uşurinţă peste atitudinea deplasată a personajului din faţa mea şi să-l privesc cu mai multă îngăduinţă, înţelegere şi chiar compasiune.

Pentru a schimba puţin registrul, aş trece de la acest uşor amuzament la o analiză mai atentă. În acest scop, mă folosesc de concluzia absolut memorabilă a marelui gânditor Petre Ţuţea, pe care o consider de o profunzime impresionantă şi de un realism ce are darul de a “trezi”:

“Dacă omul nu e favorizat de Divinitate, nu ştie nimic. Dacă e un simplu căutător al adevărului, caută-neaflând şi ştie-neştiind. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios. El poate să-l primească, nu poate să-l caute şi să-l determine.”

Dacă pătrundem înţelesul acestei meditaţii profunde şi suntem cinstiţi cu noi înşine, recunoaştem adevărul exprimat de cuvintele de mai sus. Mărturisesc că am trăit acest adevăr în perioada de tranziţie de la adolescenţă la maturitate, când eram în căutarea unor răspunsuri la diverse întrebări existenţiale. Ori de câte ori plecam de la premisa că sunt suficient de deştept să găsesc răspunsul la unele întrebări, constatam că mă înşel amarnic, întrucât întrebările rămâneau fără răspuns. În schimb, atunci când am avut atitudinea potrivită, respectiv mi-am recunoscut limitările cu sinceritate şi-L rugam pe Dumnezeu, cu smerenie, să-mi lumineze mintea, primeam răspunsuri la care altfel n-aş fi avut acces. Astfel, în smerenie am descoperit bucuria de a fi favorizat de Divinitate prin revelaţia răspunsurilor. Dumnezeu ne trimite întotdeauna darurile Sale, dacă avem atitudinea corectă.

Pe de altă parte, am experimentat de suficiente ori şi situaţii în care eram extrem de sigur pe mine în privinţa unor lucruri, care în scurtă vreme s-au dovedit a fi exact pe dos. Cu siguranţă că, în acele clipe de certitudine, afişam şi o expresie zâmbitoare de autosuficienţă. Asta se petrecea, probabil, pentru ca lecţia primită să fie completă. Am învăţat multe din greşeli şi din atitudini greşite.

Sf. Apostol Pavel ne avertizează atât de frumos în 1 Corinteni 10,12:

“Cel căruia i se pare ca stă neclintit să ia seama să nu cadă.”

Prin urmare, atunci când suntem “blindaţi cu certitudini”, n-ar strica să ne amintim aceste cuvinte şi să nu ne bazăm cu aroganţă, în totalitate, pe capacităţile noastre intelectuale, care aşa cum bine ştim, au limitările lor.

Pot afirma, cu toată sinceritatea, că intelectul m-a înşelat de suficiente ori, spre deosebire de suflet. Cam întotdeauna, ceea ce am simţit în sufletul meu s-a dovedit a fi mult mai corect decât ceea ce bănuiam ori concluzionam în mintea mea. Asta m-a învăţat să dau oarecum prioritate sufletului meu în faţa minţii.

A nu se înţelege din asta că am renunţat să mai gândesc. Fireşte că nu! Mi-am dezvoltat, prin natura formării mele intelectuale şi prin natura profesiei, o gândire analitică destul de structurată. N-am renunţat niciodată la ea, dar am învăţat să nu mă bazez în totalitate pe ea. Am învăţat ca, în momentele de cumpănă, să-mi ascult sufletul, prin trăirile sale. Adică să privesc lucrurile din perspectiva cugetării lui C.S Lewis:

“Tu nu ai un suflet. Tu eşti un suflet. Tu ai un trup.”

Am început să simt asta, aplicând asta, în ordinea asta.

Rezonanţa sufletului cu frumosul ... fericirea

Cred că una din definiţiile fericirii ar putea să fie tocmai aceasta: rezonanţa sufletului cu frumosul.

Frumosul este revigorant, frumosul înseamnă bucurie şi lumină, frumosul ne înseninează viaţa, frumosul ne deschide calea spre fericire.

”Frumosul nu-i decât făgăduinţa fericirii”, medita cu multă profunzime Charles Baudelaire.

Simţim adeseori cum frumuseţea naturii, frumuseţea unor locuri încărcate de istorie, cultură şi energie, frumuseţea adusă în viaţa noastră de tot ceea ce înseamnă artă de calitate, reuşesc, într-un fel sau altul, să trezească în noi o emoţie care conduce la trăire, care ne face să simţim vibraţia fericirii, care ne umple sufletul de încântare. În acest fel, sufletul nostru rezonează cu frumosul şi ”gustăm” din starea de bine, de împăcare, linişte, împlinire, regăsire. Intrăm în armonie cu frumosul.

Acest lucru se întâmplă pentru că frumosul ne ajută să ne întoarcem la frumuseţea naturii noastre interioare, spirituale, întrucât sufletul nostru este de la început frumos şi luminos, fiiind scânteie de viaţă şi energie necreată a Spiritului Sfânt.

Frumuseţea, odată recunoscută / ”citită” de simţurile noastre, este înţeleasă cu mintea şi pătrunde până în sufletul nostru, devenind trăire, devenind o stare de spirit.

Un alt aforism care mi-e foarte drag spune că:

”Fericirea nu depinde de ceea ce eşti sau de ceea ce deţii, ci doar de ceea ce gândeşti.” (Dale Carnegie)

Prin urmare, fericirea depinde de atitudinea noastră, de felul în care ne raportăm la viaţă, de felul în care înţelegem viaţa, de modul în care ne deschidem sufletul pentru a trăi fericirea.

Aflăm mereu că persoane foarte bogate ori vedete aflate pe culmile celebrităţii nu sunt fericite, în ciuda faptului că nu doar nu le lipseşte nimic din punct de vedere material, dar chiar pot avea cam tot ce-şi doresc. Aceşti oameni, deşi încearcă să păstreze nişte aparenţe şi reuşesc să zâmbească publicului, trăiesc frecvent în sufletul lor o mică dramă, pentru că sufletul nu se identifică nici cu bogăţiile, nici cu celebritatea.

Pe de altă parte, descoperim adesea cu oarecare surprindere cum oameni simpli, care duc o viaţă în lipsuri materiale şi dificultăţi, sunt totuşi zâmbitori, luminoşi, mulţumiţi cu viaţa lor şi chiar radiază fericire. Asta dovedeşte că:

“Mulţumirea aduce fericire chiar şi în sărăcie. Nemulţumirea aduce sărăcie, chiar şi în bogăţie.” (Confucius)

Este de dorit, prin urmare, să nu ne condiţionăm fericirea de obţinerea unor bogăţii sau poziţii sociale. Asta nu înseamnă deloc că trebuie să ne complacem în orice situaţie, că nu trebuie să ne dorim un anumit progres de ordin material sau profesional. Nicidecum! Ideea este că fericirea o putem descoperi şi trăi în drumul nostru spre atingerea unor astfel de obiective, atâta vreme cât nu suntem dependenţi de obţinerea lor şi nu săvârşim nedreptăţi faţă de cei din jur pentru atingerea lor.

Fericirea înseamnă să simţim împlinirea pe care ne-o aduce starea de bucurie şi recunoştinţă pentru fiecare clipă din viaţa noastră, pentru fiecare dar al frumosului din jurul nostru.

Fericirea o găsim chiar şi în suferinţă, atunci când o acceptăm cu sufletul deschis, chiar dacă o înţelegem sau nu, atunci când rămânem demni şi înţelepţi în eşecuri şi încercări, când suntem capabili să învăţăm din ele, când experienţele de viaţă ne definesc caracterul şi ne întăresc spiritul.

Toate acestea ne învaţă că:

”Fericirea este o călătorie, nu o destinaţie.”

Aşadar, frumosul este un ingredient al fericirii pe care-l avem cu toţii la îndemână, trebuie doar să ne facem timp pentru el şi să-l ”gustăm”, să ne bucurăm de binefacerile sale. În acest sens, marele scriitor german, Goethe, ne-a lăsat o frumoasă recomandare prin cuvintele:

”Să nu laşi să treacă o zi fără să înveţi, să citeşti sau să asculţi ceva frumos.”

Sentimentul zădărniciei

Nu aveam de gând să scriu despre asta, dar m-am lăsat pradă unor emoţii şi trăiri pe care m-am apucat să le surprind în cuvinte. Îmi propusesem de câteva zile un subiect mai vesel, titlul era pregătit, dar n-am avut încă dispoziţia necesară pentru a mă dedica acelui subiect.

În schimb, m-a reîncercat de curând un sentiment al zădărniciei, alimentat de fel de fel de probleme, situaţii, inclusiv lipsa de încredere în ”bunele intenţii” ale celor care ne conduc ţara, şi mă refer îndeosebi la guvern şi parlament. În noul preşedinte am momentan încredere şi îmi pun mari speranţe, dar nu intenţionez să intru acum şi aici în astfel de detalii.

Simt uneori cum sentimentul zădărniciei are nişte efecte nu tocmai de dorit asupra mea, cum probabil se întâmplă cu majoritatea dintre noi, dacă nu cumva cu fiecare, la un moment dat. Mă seacă pur şi simplu de entuziasm şi de bucurie. Mi-e greu să înţeleg rostul unor lucruri din jurul meu şi să găsesc motivaţia de a face ceva cu plăcere. Fac ceea ce trebuie, pentru că trebuie, fără tragere de inimă, doar din simţul datoriei şi din dorinţa de a bifa cât mai repede îndeplinirea unor sarcini asumate.

Simt că ”nu sunt eu” şi mă întreb cum pot ieşi din starea asta?

Privesc puţin natura prin fereastră, cerul şi alunecarea graţioasă a norilor. Simt că mă ajută într-o oarecare măsură, dar nu suficient.

Încep să-mi amintesc că sunt atâţia oameni sărmani pe lumea asta ... nu ducem lipsă din nefericire nici noi, dar sunt ţări unde chiar se moare de foame, sunt războaie, sunt epidemii. Astea da, tragedii! Îmi dau seama că suferinţele şi neplăcerile mele sunt doar o glumă, în comparaţie cu acestea.

Totuşi, cel mai mult mă ajută, din ceea ce simt, să-mi amintesc că şi această zi din viaţa mea este un dar de la Dumnezeu. Am trecut de câteva ori prin situaţii limită, în care am avut sentimentul că puteam să-mi pierd viaţa. Dacă s-ar fi întâmplat asta, acum nu aş mai suferi, dar nici nu aş trăi darul zilei de azi. Punându-le în balanţă, e clar că darul vieţii bate suferinţa!

Mă simt binecuvântat că trăiesc şi pot gusta suferinţa. Chiar dacă de multe ori are un gust amar, ori alteori este fadă, fără gust. Suferinţa îmi arată că sunt viu, că sufletul meu trăieşte suferinţa şi este însetat, este în căutare ... Sufletul meu caută liniştea, pacea, bucuria, caută viaţa ce vibrează în bucurie, în împlinire.

Unde le pot găsi pe toate astea?

În iubirea faţă de Dumnezeu. De câte ori mă gândesc cu drag la Dumnezeu, simt cum mă încarc de fapt din dragostea Sa, din liniştea pe care o emană, din izvorul bucuriei şi al vieţii. Oricât de mare ar fi suferinţa, în iubirea faţă de Dumnezeu îmi găsesc alinarea. Pentru că iubirea mea o întâlneşte pe cea a lui Dumnezeu, care este permanentă şi la dispoziţia tuturor. Iar întâlnirea aceasta este vindecătoare, pentru că vindecă suferinţa, neputinţa, deznădejdea, ispita, ego-ul şi este dătătoare de viaţă.

Nu este suficient faptul că Dumnezeu ne iubeşte. Este un dar, o binecuvântare, este esenţial, dar nu este suficient. Nu putem să ne bucurăm deplin de iubirea lui Dumnezeu, decât dacă ne deschidem sufletul cu iubire faţă de Dumnezeu şi cu recunoştinţă. Astfel, iubirea pe care o simţim este tămăduitoare, în primă fază, apoi, treptat, devine înălţătoare, pentru că ne încarcă de bucurie.

Ori de câte ori mă confrunt cu ispite ori încercări care se manifestă în plan mental şi cu posibile efecte în plan spiritual, încep să mă gândesc că-L iubesc pe Dumnezeu şi treptat simt cum dragostea şi pacea creşte în sufletul meu, iar mintea mea se eliberează de acele încercări, iar dificultăţile se risipesc. Pentru că, deloc paradoxal şi chiar uşor de înţeles, prin iubire te încarci din iubirea lui Dumnezeu.

Putem descoperi iubirea lui Dumnezeu în multe feluri, pentru că suntem înconjuraţi de minunăţiile Creaţiei Sale, se petrec adeseori lucruri extraordinare în viaţa noastră care nu sunt deloc întâmplătoare, dar singura cale de a trăi iubirea lui Dumnezeu este prin iubirea faţă de Dumnezeu.

Nici măcar rugăciunea nu funcţionează dacă nu ţi-e sufletul deschis cu iubire. Doar când te rogi cu drag, te rogi cu adevărat şi simţi cum rugăciunea te încarcă, te îmbogăţeşte, îţi hrăneşte sufletul.

Zidul temerilor

De ce avem temeri şi la ce ne folosesc?

Iată o întrebare aparent banală, ca urmare a obişnuinţelor devenite a doua natură, dar cu implicaţii deloc de neglijat în viaţa noastră.

Frica pe care o resimţim uneori are în principal două surse: propria noastră persoană şi mediul exterior (prin persoanele dragi ori bunurile care ne aparţin). Prin urmare, temerile pe care le resimţim se referă în principal la siguranţa noastră, respectiv la siguranţa celor dragi sau a bunurilor noastre.

La o analiză mai atentă, putem constata că marea majoritate a temerilor au legătură cu ego-ul nostru, atunci când vorbim despre iubirea excesivă de sine şi despre ataşamentul faţă de bunurile noastre. Într-un cuvânt, totul se rezumă la ataşamente. Este vorba, prin urmare, despre un ataşament foarte mare faţă de propria noastră viaţă şi faţă de propriile bunuri. Cea mai mică acţiune îndreptată împotriva acestora va declaşa în primă instanţă sentimentul de teamă, pentru ca apoi să iniţiem reacţia de apărare. Nimic rău în asta! Îl numim instinct de supravieţuire.

Când poate apărea o problemă în privinţa asta?

Atunci când sentimentul de teamă devine obsesiv, când ne deformează realitatea, când ne domină şi, în cele din urmă, preia controlul. Astfel a apărut sintagma ”bolnav de frică.”

În aceste condiţii, teama ne face vulnerabili. Sub imperiul fricii, nu mai suntem capabili să raţionăm corect, să deosebim ameninţările reale de cele imaginare. Totul devine treptat o ameninţare, iar asta poate conduce la acţiuni din cele mai reprobabile. Frica ”justifică” acţiuni pe care altminteri nici nu ni le-am fi imaginat. S-a constatat că marii tirani au fost oameni extrem de fricoşi, care-şi mascau frica prin teroare, care se simţeau puternici abia atunci când puteau să facă mult rău altora. Măsura tiraniei s-a dovedit a fi direct proporţională cu măsura fricii.

Cum putem ieşi de sub influenţa fricii?

Extrem de simplu: eliberându-ne de excesul iubirii de sine şi de ataşamentul faţă de bunuri. Iar la asta putem ajunge cu uşurinţă, dacă înţelegem că viaţa noastră şi bunurile noastre sunt toate primite în dar, aşa cum ne învaţă atât de frumos Sf. Apostol Pavel în 1 Corinteni 4,7:

”Ce este de la tine fără să fi primit?”

Am venit pe lumea aceasta fără ca noi să o cerem, cu mâinile goale şi tot aşa vom pleca.

Privind astfel viaţa, vom vedea cum zidul temerilor se năruie sub ”ochii conştienţei” noastre.

Asta înseamnă să trăieşti cu conştienţă! Astfel, poţi să te bucuri în linişte de toate, pentru că bucuria ta este eliberată de temeri şi dependenţe. Fericirea ta nu depinde de bunuri. Eşti capabil să trăieşti fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima.

Ce se întâmplă dacă, nefăcând acestea, zidul temerilor devine fortăreaţă?

Devenim captivi în propria fortăreaţă a temerilor. Aici trăim un fals sentiment de siguranţă, când, de fapt, am devenit prizonierii acestei fortăreţe. Este adevărat că celor din jur le va fi extrem de dificil să pătrundă în sufletul nostru, fiind ”împrejmuit de ziduri groase, de nepătruns”, dar la fel de adevărat şi mult mai trist este faptul că nici noi nu vom putea ieşi. Izolaţi fiind, nu mai simţim nimic, pentru că sufletul nostru nu mai are acces la viaţa, trăirile şi energia spirituală a celor din jur. În aceste condiţii, pierderea este incomparabil mai mare decât câştigul!

Sunt copleşitor de frumoase şi atât de încărcate de adevăr cuvintele Mântuitorului şi în acest sens, adresate ucenicilor Săi şi nouă tuturor:

”Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă.” (Matei 10,28)

În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33)

Aşadar, teama excesivă ne face vulnerabili, ne răpeşte din libertatea de a fi, de a trăi. Iar Dumnezeu ne-a creat liberi. Libertatea este un atribut al dumnezeirii. Teama, asemeni păcatului, ne îngrădeşte libertatea, pentru că ambele se răsfrâng asupra sufletului. Adeseori acestea două sunt strâns legate între ele, întrucât păcatele exacerbează temerile, le alimentează. Iar temerile, finalmente, ne îmbolnăvesc.

Este deosebit de interesantă concluzia doctorului Ryke Geer Hamer (fondator Noua Medicină Germanică):

”Oamenii nu mor nici din cauza cancerului şi nici din cauza agenţilor patogeni, a virusurilor, bacteriilor ... ci din cauza fricii şi a epuizării.”

Nu în ultimul rând, frica este cea care devine o piedică în calea progresului nostru, pentru că ne împiedică să ieşim din zona noastră de confort. Teama de riscuri, de consecinţe nedorite, teama de a greşi, sunt cele care ne determină să nu păşim înainte, să nu avem iniţiative.

În acest sens, sunt edificatoare cuvintele fostului preşedinte american J.F.Kennedy:

”Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.”

Totuşi, sunt anumite situaţii în care o mică doză de teamă poate fi benefică, pentru că-ţi ascute simţurile, te face mai atent, mai prudent, mai cumpănit ... te face să gândeşti de două ori.

Prin urmare, nu trebuie să ne temem de teamă ori să luptăm cu toată puterea împotriva ei, ci mai degrabă trebuie să o înţelegem, să o controlăm şi să o folosim atunci când simţim că ne poate fi de vreun folos, să o trăim ca pe o emoţie, dar ... ăsta ar fi probabil un alt subiect.