Abandonarea ca trăire

E interesant câtă esenţă de viaţă poate să cuprindă trăirea abandonării în dragostea lui Dumnezeu. Trebuie experimentată pentru a o înţelege.

De la început, aş vrea să elimin din discuţie o abandonare greşit înţeleasă. Este vorba despre acea abandonare ce poate apărea ca urmare a unor eşecuri, deziluzii, din lipsa unei perspective de viaţă, din lipsa voinţei şi a implicării în a ne croi un drum. Cu toate că sunt momente în care putem fi tentaţi să ne lăsăm pradă unei astfel de abordări, acest tip de abandonare nu este o soluţie, cât mai degrabă o problemă şi mai mare. Abandonarea de acest fel este de fapt o abandonare a responsabilităţilor, respectiv abandonarea trăirii vieţii cu toate dificultăţile şi provocările ei, înseamnă îngroparea talantului, ca în pilda Mântuitorului.

Există însă un alt tip de abandonare. Abandonarea ca trăire, adică abandonarea prin încredinţarea conştientă a propriului destin în mâinile Părintelui Ceresc, care este rezultatul unor trăiri complet diferite de cele enumerate mai sus, pentru că, deşi noi contribuim substanţial la propriul destin, Dumnezeu are întotdeauna un cuvânt de spus prin răsplătirea faptelor noastre.

Ca o precizare suplimentară: abandonarea ca trăire nu înseamnă renunţarea la acţiunile concrete, necesare în viaţa noastră, nu implică lene şi ignoranţă, ci reprezintă o direcţie şi un sens în acţiunile noastre. Înseamnă încărcarea muncii noastre zilnice cu acea conştienţă a apartenenţei la divinitate, care de fapt îţi dă puterea de a munci mai mult şi mai bine, de a progresa inclusiv material, dar la umbra creşterii şi trăirii spirituale.

Care ar fi trăirile şi atitudinile care ne pot conduce la acest tip de abandonare?

1. Înţelegerea dragostei lui Dumnezeu

Odată ce înţelegem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, cât de multe daruri ne trimite permanent, inclusiv suferinţa, care are rolul ei (am încercat să suprind asta în ”Valoarea suferinţei”), atunci ne vom lăsa călăuziţi cu drag de Dumnezeu, ne vom abandona dragostei Sale.

2. Simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră

Una din sintagmele cele mai dragi mie este aceea că:

”Nimic în viaţă nu este întâmplător.”

De acest lucru m-am convins, în nenumărate rânduri, cu toate că n-am înţeles imediat sensul unor ”întâmplări”, ci l-am descoperit mai târziu.

Atunci când constatăm că cele mai multe (dacă nu toate) întâmplări importante din viaţa noastră nu sunt întâmplătoare, ci au ca scop evoluţia noastră spirituală şi intelectuală deopotrivă, atunci când privim în urmă şi reuşim să înţelegem că toate încercările prin care am trecut au avut un scop, fie erau necesare pentru dezvoltarea noastră, fie au fost rezultatul propriilor greşeli/păcate şi prin ele Dumnezeu ne vorbeşte încercând să ne trezească din amorţeala acestora, în cele din urmă ne vom convinge de veridicitatea sintagmei de mai sus şi ne vom abandona în grija Sa.

3. Conştienţa limitărilor noastre şi renunţarea la ego

Existenţa unor limite ale capacităţilor noastre fizice şi a unor limitări intelectuale este de necontestat. Nu suntem perfecţi şi nici atotputernici. În ”Graniţele gândirii” am încercat să trec în revistă unele limitări. Avându-le în vedere, înseamnă că dincolo de ele nu mai putem decide, ori decidem fără să avem controlul sau garanţia unui rezultat anume. Prin urmare, cine poate să ne conducă dincolo de aceste limitări mai bine decât însuşi Creatorul?

În ”Ego-ul şi iubirea” am încercat să scot în evidenţă o seamă de capcane ale ego-ului, iar una în plus ar fi tocmai aceasta, că ne împiedică să trăim abandonarea, considerând că nu avem nevoie de niciun fel de ajutor.

Una din cugetările cele mai frumoase ale lui Petre Ţuţea spune că:

”Dumnezeu este Creator iar omul imitator.”

Prin urmare, oricât de inteligenţi am fi, oricât de capabili am deveni în orice domeniu, nu putem să ne depăşim condiţia de imitatori ai Creatorului şi avem, pentru aceasta, un motiv foarte întemeiat să ne abandonăm înţelepciunii Sale.

4. Conştientizarea slăbiciunilor şi a păcatelor noastre

Atunci când ne conştientizăm slăbiciunile şi păcatele, deja am făcut primul pas pe calea îndreptării, care este şi calea căutării smerite a Părintelui Ceresc.

Recunoaşterea în smerenie a slăbiciunilor şi a păcatelor a fost atât de frumos exprimată de către Sf. Apostol Pavel în epistola întâia către Timotei (1,15-16):

“Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Isus Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Isus Cristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică.”

O astfel de conştientizare şi asumare ne va ajuta să ne abandonăm milei şi iertării Sale.

Dumnezeu nu are nevoie de abandonarea noastră în grija Sa, aşa cum nu are nevoie de rugăciunile noastre. Noi avem nevoie de toate acestea!

Când rugăciunea şi abandonarea vin ca o consecinţă a dragostei şi recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu, atunci descoperim o nouă latură a bucuriei vieţii şi eliberarea de temeri.

Nu în ultimul rând, abandonarea, ca şi rugăciunea, înseamnă o punte de legătură între noi şi Dumnezeu, o conectare la energia de viaţă a Spiritului Sfânt, având rolul de legătură între viţă şi mlădiţe, după cuvintele Mântuitorului în Sfânta Evanghelie după Ioan (15,5):

”Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.”

Cel mai impresionat şi copleşitor exemplu de abandonare este unul de origine divină. Şi anume abandonarea trăită de însuşi Fiul lui Dumnezeu în voinţa lui Dumnezeu Tatăl, exprimată atât de frumos, simplu şi profund în rugăciunea din grădina Getsimani, dinaintea Sfintelor Sale Patimi (Matei 26,39):

“Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.”