Bucuria de a trăi în bucurie

Scopul vieții noastre este să trăim o viață în bucurie, să descoperim bucuria în toate, atât în daruri și binecuvântări, cât și în încercări, iar odată trăită cu toată ființa, bucuria ne umple sufletele de recunoștință.

O bucurie imensă intensificată de uimire vom descoperi și atunci când ne lăsăm pătrunși de frumusețea Creației, când sufletul nostru vibrează înaintea perfecțiunii și grandorii acesteia, când intrăm în armonie cu energia vieții din jurul nostru.

”Când admir minunăția unui apus sau frumusețea lunii, sufletul meu crește în adorarea Creatorului.” (Mahatma Gandhi)

Pentru a gusta bucuria din plin, avem nevoie ca liniștea, pacea, împăcarea, mulțumirea și recunoștința să se aștearnă în sufletul nostru. În acest fel, devenim deschiși, disponibili și receptivi la frumos, la minunățiile vieții și la bucurie.

Apoi, bucuria devine deplină atunci când înțelegem și simțim prezența lui Dumnezeu în sufletul și viața noastră, în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru asta, nu trebuie decât să observăm cu răbdare și cu atenție ceea ce se petrece cu noi zi de zi, evenimentele importante care apar în viața noastră și pe care de multe ori le considerăm întâmplătoare, deși în realitate nu sunt.

Mântuitorul ne învață calea bucuriei și a împlinirii prin cuvintele:

”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6,33)

Punând treptat în practică sfatul din prima parte, vom trăi împlinirea promisiunii din cea de-a doua, pentru că vom descoperi cum viața ni se schimbă în mod miraculos. Ne eliberăm de temeri, de griji, simțim cum locul acestora este luat de bucurie și pace, apoi constatăm cum lucrurile își urmează cursul lor și încep să se așeze, încep să se împlinească dorințe și năzuințe folositoare, ba chiar primim în dar mai mult decât ne-am fi așteptat.

Prin toate acestea, descoperim și trăim bucuria prezenței lui Dumnezeu, prin Spiritul Său Sfânt, în sufletul și viața noastră, înțelegem valoarea vieții primite în dar și rostul acesteia:

”Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care L-ai trimis.” (Ioan 17,3)

În plus, trăirea intensă și conștientă a bucuriei ne eliberează mintea și sufletul de eventualele sentimente negative (mânie, ură, invidie, răutate, egoism, supărări, judecarea celorlalți, etc.) și ne ajută să alungăm ispitele venite sub această formă.

Știind că majoritatea sentimentelor negative au o rădăcină puternică în egocentrism, Petre Țuțea a formulat acest sfat de mare folos:

”Să te autodisprețuiești în fiecare zi, pentru ca în golul lăsat în tine să poată intra Dumnezeu.”

Dumnezeu este prezent permanent în sufletul nostru, prin Harul Spiritului Sfânt, prin Suflarea Sa de Viață trimisă în dar fiecăruia dintre noi. Prin îmbogățirea acestui Har care ne hrănește și întărește sufletul, se înmulțește deopotrivă și bucuria.

Prin sufletul nostru, prin această energie necreată, deci veșnică, suntem părtași la eternitatea lui Dumnezeu. Trăirea conștientă a acestui adevăr ne eliberează de tot ceea ce poate fi rău și ne copleșește sufletele de bucurie.

Papa Benedict al XVI-lea, la părăsirea Scaunului Pontifical, a formulat următoarea dorință atât de frumoasă și importantă în același timp:

”Să simțim bucuria de a fi creștini și de a fi iubiți de Dumnezeu.”

Iar Papa Francisc ne arată izvorul bucuriei:

”Chemându-vă, Dumnezeu vă spune: «Tu ești important pentru mine, te iubesc, contez pe tine». Isus ne spune aceasta fiecăruia dintre noi. De aici se naște bucuria!”

Bucuria întâlnirii cu Dumnezeu se transformă în iubirea lui Dumnezeu. În acest fel, putem să înțelegem cu ușurință dăruirea și jertfelnicia vieții multor sfinți. Aflăm că ”secretul spiritului de dăruire al Sfântului Ignaţiu de Loyola, mobilul acţiunilor sale era bucuria de a-l iubi pe Dumnezeu.”

În ceea ce privește înnoirea vieții, bucuria de a trăi darul prezentului, valoarea timpului ce ne este dăruit și multe alte recomandări folositoare, au fost surprinse de Robin Sharma, cunoscutul expert în leadership și dezvoltare personală, în cartea sa Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul. Dintre acestea, amintesc doar câteva, care au legătură cu subiectul:

”Savurează darul prezentului.”

”Savurează călătoria și trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima.”

”Bucură-te de momentele speciale pe care fiecare zi ți le oferă, pentru că această zi este tot ce ai.”

”Trăiește pentru astăzi, nu va mai exista nicio altă zi la fel ca aceasta. Încetinește ritmul. Bucură-te de frumusețea și sacralitatea a tot ce este în jurul tău. Nu amâna fericirea de dragul realizării. Nu amâna niciodată să trăiești.”

”The real purpose of life is just to be happy, to enjoy your life.” (Dr. Wayne W. Dyer)

Judecarea ca orbire

”De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Luca 6,41 şi Matei 7,3).

Unul din cele mai simple lucruri, foarte la îndemână și adesea tentant, este acela de a-i judeca pe cei din jurul nostru pentru cea mai mică greșeală. Curios lucru, reușim în mod inexplicabil să-i monitorizăm cu mare atenție pe toți cei din jur, iar propria persoană ne scapă complet din vedere. Reușim, cel mai adesea, să avem un ochi critic, dar nu și autocritic. Acest paradox ne semnalează faptul că la mijloc poate fi o capcană, poate chiar două ...

Suntem tentați să facem acest lucru mai ales atunci când suntem temători. Pentru că sub imperiul fricii simțim nevoia să fim permanent în gardă, să supraveghem cu atenție tot ce se întâmplă în jurul nostru. Cu acest prilej nu ne scapă, evident, micile greșeli ale celorlalți, mai cu seamă atunci când sunt îndreptate împotriva noastră.

Al doilea motiv ar fi acela că ne place. Ne face plăcere să descoperim că alții sunt mai neperformanți decât noi, pentru că asta ne face să ne simțim noi mai performați, prin comparație. Tot așa, ne face plăcere să descoperim că alții sunt mai păcătoși decât noi, pentru că în felul acesta ne simțim mai puțin păcătoși, prin simpla translatare a reperului. Reperul nu mai este Mântuitorul, ci devine omul de lângă noi.

Teama și plăcerea vinovată de a descoperi răul ne conduc cel mai adesea la judecare, iar judecarea ne conduce întotdeauna la orbire.

În această orbire intervine și mândria, ca sentiment de superioritate față de cel considerat mai slab, mai păcătos.

Fără să ne dăm seama – fapt ce dovedește deja o orbire – ne preocupă tot mai mult ceea ce se întâmplă în jurul nostru, până ce ajungem să uităm cu totul de propria persoană. Astfel, ne irosim timpul fără folos, ne consumăm energia cu lucruri mai degrabă inutile și ne pierdem adevărata bucurie de a trăi.

Ce avem de făcut pentru a evita o astfel de situație?

Soluția este extrem de simplă și se află la îndemâna fiecăruia dintre noi: putem să constatăm, dar fără să judecăm.

Așadar, constatăm ce se întâmplă și atât. Nu ducem gândul mai departe, în zona judecării. Nu facem analize detaliate pentru a emite judecăți, verdicte, concluzii și mai ales nu bârfim, nu transmitem altora ceea ce ni s-a părut nouă ca fiind evident greșit și condamnabil.

Putem face asta cu o mai mare ușurință dacă reușim să înțelegem că nimic nu este întâmplător. Totul se întâmplă cu un scop, chiar dacă acesta ne scapă. În acest sens, Umberto Eco a scris în Numele trandafirului următoarea concluzie extrem de interesantă:

”Chiar și nedreptatea a fost prevăzută de Providență pentru a păstra echilibrul lucrurilor, unde scopul, cel mai adesea, ne scapă.”

Mai trebuie să știm că granița dintre constatare și judecare este extrem de subțire, iar pasul care le separă este unul foarte mic. Prin urmare, avem nevoie de o atenție trează și un autocontrol exersat, pentru a nu face pasul peste graniță.

Însă, odată ce deprindem obișnuința de a nu-i judeca pe oameni, descoperim și trăim o senzație de eliberare și simțim cum liniștea se așează treptat în sufletul nostru. Ne eliberăm de preocupările inutile și meschine de mai înainte, vedem viața cu alți ochi, privim spre semenii noștri cu mai multă bunăvoință, înțelegere, iubire, nu ne mai așezăm în prim plan și nu judecăm totul în raport cu propria persoană. Devenim oameni liberi și prin faptul că ne eliberăm de energia negativă cu care ne împovărăm atunci când îi judecăm pe cei din jur.

Prin urmare, lipsa judecării este eliberatoare și pentru că implică iertarea, care la rândul ei își are sursa în iubire.

Mântuirorul a arătat atât de clar importanța iertării atunci când a inclus-o în rugăciunea Tatăl Nostru și unde a condiționat de fapt dobândirea iertării, de chiar oferirea ei:

”... și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri ...”

Tot în același sens, Mântuitorul ne-a oferit și pilda datornicului nemilostiv, care, deși a obținut iertarea unei datorii mari de la Stăpânul său, a fost cu totul nemilostiv față de un semen de-al său care-i datora mult mai puțin și pe care, fără milă, l-a aruncat în temniță, considerând că așa se cuvine, uitând cu totul de iertare și iubire. Dar, peste puțin timp, aflând Stăpânul cele întâmplate, l-a chemat la El și, mustrându-l, l-a pedepsit în același fel. (Matei 18, 23-35)

Mântuitorul a sintetizat toate aceste aspecte importante într-un sfat foarte simplu și concis:

”Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” (Matei 7,1)

Mai apoi, Sf. Apostol Pavel întreabă retoric în Epistola sa către Romani (14,4):

”Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia?”

Cu toții suntem copiii aceluiași Părinte Ceresc. Ce drept avem, așadar, să-i judecăm pe cei din jur?

Pentru asta, ne este de mare folos să ne amintim și aceste cuvinte ale Mântuitorului:

“Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra ...”. (Ioan 8,7)