Valoarea suferinţei

Suferinţa se manifestă, în mod evident, în ambele planuri: fizic şi o denumim durere, respectiv spiritual şi o identificăm cu tristeţea.

Suntem vulnerabili la ambele tipuri de suferinţă, mai cu seamă atunci când le considerăm dăunătoare şi nu înţelegem rostul sau valoarea lor. Deşi suntem familiarizaţi cu ele, de cele mai multe ori nu ne ostenim să le înţelegem. Le resimţim, uneori ne lăsăm copleşiţi de ele şi atât.

În plan fizic, o suferinţă/durere are valoarea unui semnal de alarmă: ceva începe să nu funcţioneze bine, ori ceva a tulburat deja buna funcţionare a organismului.

Ei bine, cam acelaşi lucru se petrece şi în plan spiritual. Tristeţea are valoare de semnal. Prin ea, sufletul nostru ne vorbeşte. Ca urmare a gândurilor negative, ori a faptelor de aceeaşi factură, sufletul nostru reacţionează, se întristează. Iar asta se petrece în suflet şi nu în minte. Mintea este doar martoră, conştientizează suferinţa apărută în suflet, tot aşa cum înţelege semnalele dureroase transmise de organism.

Pentru a învăţa ceva din suferinţă, mai întâi trebuie să aflăm ce anume a produs-o. Întotdeauna are o cauză internă sau externă. Oamenii de ştiinţă au încercat să o explice prin apariţia unor dezechilibre chimice în organism. Dar, aceste dezechilibre, la rândul lor, au şi ele o cauză, care nu mai ţine în mod obligatoriu de chimie şi biologie, cât mai curând de modul în care ne raportăm la viaţa noastră, ţine de faptele şi gândurile noastre, care au un impact indiscutabil asupra organismului nostru în plan biologic, chiar dacă adeseori nu conştientizăm asta.

Apoi, pentru a înţelege valoarea şi rostul suferinţei, este important să o acceptăm, să o trăim fără teamă sau revoltă. Trebuie să ne-o asumăm cu seninătate, să ne-o facem aliat sau chiar învăţător. Pentru că exact asta poate fi suferinţa pentru noi, cu condiţia să ne dorim să ne alegem cu ceva din ea. Părintele Arsenie Papacioc a surprins atât de profund acest adevăr în cuvintele:

”O suferinţă nu şi-a atins scopul, dacă n-ai ieşit cu un folos din ea.”

Iată că suferinţa are un scop şi nu este întâmplătoare. Are rolul de a ne trezi, aşa cum spunea atât de frumos şi C.S. Lewis:

”Durerea este trâmbiţa Lui Dumnezeu pentru a trezi lumea adormită.”

Uneori ne găsim în situaţia în care nu reuşim să înţelegem de unde provine o anumită suferinţă şi ne punem întrebarea: pentru ce trebuie să trecem tocmai noi prin ea? De ce mi se întâmplă mie asta?

Să fim întotdeauna încredinţaţi că fiecare suferinţă are rostul ei, chiar dacă nu l-am desluşit încă de la început. Îl vom înţelege cu siguranţă mai târziu, la timpul potrivit, dacă ne vom păstra treaz ochiul minţii. Anumite suferinţe nu sunt cauzate în mod necesar de gândurile ori faptele noastre, ci au darul de a ne pregăti pentru încercări esenţiale în evoluţia noastră spirituală sau umană. Abia când ne confruntăm cu unele provocări mai mari, ne dăm seama cât de mult ne-au ajutat anumite suferinţe/provocări anterioare, pe care nu le-am înţeles la momentul respectiv şi fără de care poate că nu am fi reuşit să depăşim obstacolul major cu care ne-am confruntat.

Apoi, este cunoscut faptul că oamenii ÎL descoperă mai uşor pe Dumnezeu în suferinţă decât în bucurie. Pentru că suferinţa ne face să ne ”întoarcem în sufletul nostru”, ne ajută să ni-l deschidem, să descoperim smerenia şi să căutăm ajutor, dar în acelaşi timp ne face să devenim mai buni şi mai receptivi la suferinţa celorlalţi, mai disponibili în a-i ajuta pe alţii aflaţi în suferinţă. Iar toate acestea ne pun în legătură cu dragostea Lui Dumnezeu.

Aşadar, suferinţa te căleşte, te ajută să creşti pe toate planurile şi, nu în ultimul rând, este o punte de legătură cu Dumnezeu.

Este limpede că nu putem creşte fără suferinţă, aşa cum nu putem învăţa fără efort. Euclid, marele matematician grec al antichităţii, i-a răspuns unui prinţ nemulţumit de efortul pe care trebuia să-l depună:

”Regret, prinţe, dar nu există o cale regală către învăţare.”

Cu puţin înaintea lui Euclid, Aristotel a formulat acelaşi adevăr cu o profunzime şi o frumuseţe remarcabile:

”Rădăcinile învăţăturii sunt amare, dar fructele sunt dulci.”

De asemenea, ne amintim despre efortul şi suferinţa sportivilor în antrenamentele dificile, menite să-i pregătească pentru competiţii, să-şi depăşească propriile limite şi să atingă performanţe tot mai înalte. Prin urmare, suferinţa este, din nou, singura cale prin care putem evolua.

Odată ce am înţeles rolul şi valoarea suferinţei, putem simţi profunzimea cuvintelor Părintelui Arsenie Papacioc:

”Cele mai frumoase cununi în împărăţia Lui Dumnezeu sunt acestea, când ai suferit cu drag.”

Pentru că atunci când suferi cu drag, se întâmplă două lucruri esenţiale:

• Te îmbogăţeşti din ceea ce descoperi prin suferinţă
• Simţi cum suferinţa devine mult mai uşoară, se atenuează sau chiar se transformă.

E extrem de important să ştim, să înţelegem, că suntem mai puternici decât suferinţa noastră. Suntem întotdeauna deasupra ei. Trebuie să o acceptăm cu drag, să o înţelegem, să-i găsim un folos, dar NU trebuie, în niciun caz, să ne identificăm cu ea. Noi nu suntem suferinţa noastră!

Aceasta este greşeala majoră pe care o fac cei care experimentează depresia: se identifică cu suferinţa, iar suferinţa preia controlul. Într-o astfel de situaţie, suferinţa te poate doborâ cu uşurinţă şi revenirea este dificilă dacă nu reuşeşti să-ţi găseşti resursele în sufletul tău şi să te raportezi la dragostea Lui Dumnezeu.

Prin urmare, suferinţa bine înţeleasă ne este extrem de utilă şi necesară atât în dezvoltarea noastră, cât mai ales în descoperirea şi simţirea prezenţei Lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Probabil că o astfel de trăire a suferinţei l-a făcut pe Petre Ţutea să concluzioneze:

”Suferinţa rămâne, totuşi, cea mai mare dovadă a dragostei Lui Dumnezeu.”

Închei aceste rânduri cu un gând, care aş dori să vă însoţească în noul an:

Bucuraţi-vă de darul vieţii şi nu vă temeţi de suferinţă, ci acceptaţi-o cu drag, cu sufletul deschis şi mintea trează, pentru a ieşi cu folos din ea, întăriţi spiritual şi cu chipul luminos, încărcaţi de dragoste şi recunoştinţă pentru toate darurile Părintelui Ceresc, inclusiv darul suferinţei.

La Mulţi Ani!

Ego-ul şi iubirea

Ego-ul este iubirea totală de sine, care exclude iubirea celorlalţi.

Ego-ul te provoacă să intri în competiţie cu cei din jurul tău, să încerci să dovedeşti că eşti deasupra tuturor, că eşti o persoană extrem de importantă de care trebuie să se ţină seama mereu.

Ego-ul îţi defineşte niveluri de aşteptări privind recunoaşterea din partea celorlalţi a unor merite şi calităţi.

Ego-ul te face vulnerabil emoţional, pentru că devii dependent de confirmări.

Ego-ul, prin urmare, are la bază mândria, cu toate valenţele şi efectele ei.

Totuşi, ne naştem lipsiţi de egoism, inocenţi şi umili, dar lucrurile se schimbă de-a lungul vieţii. Pe măsură ce creştem, suntem deprinşi cu o concurenţă greşit înţeleasă, exagerată, cu o competiţie care elimină din ”ecuaţie” iubirea oamenilor. Trebuie să fim primii prin orice mijloace! Doar învingătorul contează! Învingătorul ia totul! Sloganuri de acest fel, odată asumate, te deformează şi te orbesc pe termen lung. Tot ceea ce contează este sentimentul de mândrie.

În felul acesta ne clădim ”edificiul” numit EGO. Ego-ul devine un mod de viaţă.

Filtrezi totul prin filtrul ego-ului. Începi să cântăreşti fiecare gest, cuvânt ori faptă a celor din jurul tău, să raportezi totul la aşteptările tale. Pentru tot ce nu corespunde acestora, prima reacţie este să-i judeci pe cei din jur, apoi să-i priveşti ”strâmb” şi să te porţi ”strâmb”. Începi să te otrăveşti din propriul ego şi nici măcar nu realizezi asta. Pentru că ego-ul, mândria şi furia, prin excelenţă ”orbesc”, întunecă raţiunea. Vezi totul cu alţi ochi. Sentimentele, trăirile negative au acest efect surpinzător asupra minţii: o întunecă! De aceea mândria şi mânia sunt considerate păcate.

”Trufia e trâmbiţa căderii!”, spune cu multă înţelepciune un proverb.

În esenţă, acestea nu sunt neapărat păcate, cât mai degrabă precursoarele păcatului. Deoarece sub influenţa lor vei gândi cu păcat (negativ), iar de la gând la faptă, nu mai e decât un pas. Şi în felul acesta, te-ai îndepărtat tot mai mult de sentimentul de iubire faţă de oameni şi implicit faţă de Dumnezeu. Ego-ul a pus stăpânire pe tine.

Care este leacul împotriva ego-ului?

Singurul leac este iubirea! În primul rând iubirea faţă de Dumnezeu. Această iubire devine uşor de trăit, dacă înţelegi, dacă simţi în sufletul tău profunzimea cuvintelor Sf. Apostol Pavel:

”Ce este de la tine fără să fi primit?” (Epistola întâia către Corinteni 4,7)

Am primit totul în dar: viaţa, sănătatea, puterea de a munci şi de a dobândi bunuri, fiecare clipă pe care o trăim. Nu-i aşa că avem toate motivele să-L iubim pe Dumnezeu?

Odată trăită iubirea faţă de Dumnezeu, aceasta îţi readuce în suflet liniştea şi bucuria. Apoi simţi cum creşte în sufletul tău şi iubirea faţă de cei din jur, indiferent dacă aceştia ţi-au greşit în mod real, ori în mod imaginar. Trăieşti un sentiment puternic de eliberare, care vine de undeva din interiorul tău, din adâncul sufletului tău. Este eliberarea din robia ego-ului.

Petre Ţutea ne învaţă ce avem de făcut pentru a nu cădea în capcana ego-ului şi spune aşa:

”Să te autodipreţuieşti zilnic, pentru ca în golul lăsat în tine, să poată intra Dumnezeu.”

Pentru că acolo unde sălăşluieşte mândria, unde ego-ul a prins rădăcini, Dumnezeu nu mai are loc.

Ştim bine că Dumnezeu este Iubire! Primind iubirea în sufletul nostru, Îl primim de fapt pe Dumnezeu.

Dumnezeu este viaţă, fiind izvorul vieţii! Primindu-L pe Dumnezeu în sufletul nostru, acesta devine mai viu ca niciodată. Iar iubirea devine sinonimă cu viaţa.

Iubirea este viaţa sufletului!

Sf. Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni (13,1-3), ilustrează importanţa iubirii:

“De-aş grăi în limbile oamenilor şi-ale îngerilor, dar dacă n-am iubire, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor.

Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt.

Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte.”

Aşadar, iubirea este scopul vieţii şi esenţa vieţii. Iubirea este Calea!

De aceea, Sf. Augustin a rezumat totul în doar câteva cuvinte:

”Iubeşte şi fă ce vrei!”

Pentru că atunci când iubeşti, ceea ce vrei va fi cu siguranţă ceea ce trebuie.

Notă: Despre Petre Ţutea nu pot vorbi decât la timpul prezent, pentru că sufletul său e prezent aici, în mijlocul neamului românesc mult iubit.

Iubirea desăvârşită

Din Iubire, Dumnezeu s-a întrupat, ”pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!” (Ioan 3,15)

Isus Cristos, Fiul Lui Dumnezeu, a acceptat actul smerit al întrupării, din iubire pentru oameni. Astfel, Mântuitorul a venit în Lume pentru a ne învăţa Adevărul, pentru a ne arăta un exemplu de viaţă curată, desăvârşită şi pentru a ne îndruma pe Calea Mântuirii.

Dar, oricât de virtuoşi am reuşi noi să fim, totuşi nu suntem vrednici de mântuire, ci mântuirea rămâne finalmente darul Lui Dumnezeu pentru strădania noastră.

Iubirea desăvârşită este atributul divinităţii. Adeseori noi nu suntem capabili nici măcar să o înţelegem, cu atât mai puţin să o practicăm.

Mântuitorul i-a surprins, i-a nedumerit şi cutremurat pe oameni, în câteva ocazii, cu cuvintele Sale privind iubirea desăvârşită:

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5,44-47)

”Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt.” (Luca 6,29)

Acestea sunt exemple ale învăţăturii Divine mai presus de puterea de înţelegere a omului de rând. Iubirea desăvârşită este greu de înţeles şi aproape imposibil de practicat. De ce? Pentru că este o învăţătură dumnezeiască şi nu una lumească.

Ştim bine că Mântuitorul nu s-a mulţumit doar să o propovăduiască. Isus Cristos a pus-o în practică! A trăit-o! Şi prin aceasta Isus Cristos şi-a dovedit dumnezeirea. Pentru că momentul în care a pus-o în practică în cel mai înalt mod, a fost tocmai cel mai dificil al vieţii Sale pământeşti, în agonia suferinţei pe cruce. Acolo, în acele clipe teribile de suferinţă şi singurătate, de batjocură şi umilinţă, a avut puterea să-i iubească pe ce-i care L-au răstignit şi să se roage pentru ei Părintelui Ceresc rostind cuvintele:

“Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23,34)

Aşadar, pe cruce, Isus Cristos şi-a dovedit dumnezeirea la modul absolut, incontestabil!

Şi a acceptat moartea pe cruce din iubire pentru noi, aşa cum a prevestit-o ucenicilor Săi:

“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,13)

Sfanta Clarisa aprofundează atât de frumos jertfa Mântuitorului pe cruce, spunând:

“Nu cuiele şi piroanele, ci Dragostea l-a ţinut pe Cristos ţintuit pe cruce”.

Iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu!

Dar Dumnezeu nu este doar Iubitor, ci este şi Umil.

A ales o naştere umilă într-un grajd, o viaţă umilă în casa lui Iosif, a intrat cu umilinţă în Ierusalim pe un asin şi a acceptat o moarte mai mult decât umilă. Iată că Mântuitorul a ales ca umilinţa Să-i însoţească permanent paşii. Iată cât de umil este Dumnezeu! Şi astfel înţelegem de ce Dumnezeu nu apreciază deloc mândria noastră. Cine suntem noi să fim mândri, dacă Dumnezeu este smerit?

Mântuitorul a ridicat umilinţa la rang de Nobleţe şi Crucea, simbolul de până atunci al ruşinii, a devenit simbolul Biruinţei şi al Vieţii.

Dar Dumnezeu nu este doar Iubitor şi Umil, ci mai este şi Răbdător.

Dumnezeu ne-a creat liberi şi respectă libertatea noastră! Nu ne impune nimic! Ne cere, ne recomandă să-L urmăm, dar nu ne obligă:

“Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48)

Dumnezeu stă răbdător şi ne aşteaptă. Exact ca în Pilda fiului risipitor: aşteaptă să ne întoarcem la El. În ciuda greşelilor noastre, în ciuda risipirii moştenirii pe care am primit-o. Şi ce este mai important: ne primeşte ca pe fiii Săi, nu ca pe nişte slugi. Pentru că Dumnezeu este în primul rând un Părinte Iubitor şi abia apoi un Părinte Drept, Corect, un Judecător.

Aşadar, la iubirea Părintelui Ceresc se cuvine să răspundem cu iubire. Pentru că Dumnezeu asta aşteaptă de la noi: Să-L iubim şi nu să ne temem de El!

Cât de frumoase şi pline de iubire, umilinţă şi răbdare sunt cuvintele Mântuitorului:

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3,20)

Nu trebuie decât să ascultăm cuvintele Mântuitorului şi să-i deschidem ”uşa” sufletului nostru. Şi viaţa nostră se va schimba definitiv, va deveni mai bogată ca niciodată!

Începutul credinţei

Care ar putea fi începutul Credinţei? Sau ce anume ar putea sta la baza Credinţei noastre?

Raspunsul este unul extrem de simplu: conştientizarea existenţei sufletului nostru sau spiritului nostru. De aici pleacă totul! Aceasta este fundaţia pe care se clădeşte Credinţa! Fără această temelie, orice ”construcţie” este vulnerabilă la încercările şi provocările vieţii.

Trebuie făcută de la bun început distincţia dintre suflet şi viaţa trupului.

Ştim cu toţii că avem un suflet, ori cel puţin bănuim, presupunem, ne punem problema că ar putea fi aşa, dar poate că nu suntem extrem de siguri, ori nu prea înţelegem ce înseamnă asta.

Dar, mai întâi, ce este sufletul?

Sufletul este “scânteia de viaţă” primită de la Dumnezeu odată cu zămislirea noastră. Este, prin urmare, singura părticică din noi necreată şi nemuritoare, este “zestrea” noastră din Ceruri.

Citim în Vechiul Testament, la Geneză (2,7) “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” Această “suflare de viaţă” este tocmai sufletul nostru, părticică din Spiritul Sfânt, scânteia de viaţă. Putem înţelege cu uşurinţă că Suflarea de Viaţă de la Dumnezeu a transfomat lutul în fiinţă vie în primul rând din punct de vedere biologic, dar în acelaşi timp a rămas în om ca suflet, ca spirit.

Cum putem să ne dăm seama de existenţa sufletului nostru, atâta vreme cât nu-l vedem şi acesta nu este tangibil?

Răspunsul este din nou foarte simplu: prin trăirile sale! Acestea scot în evidenţă existenţa sa! Astfel, sufletul nostru devine identificabil!

Dar care sunt trăirile sufletului?

Trăirile pot fi rezumate la cele două de bază: bucurie şi tristeţe.

Când te bucuri enorm de ceva, ori când eşti extrem de trist, niciunul dintre organele sau părţile corpului tău nu este implicat. Prin urmare, nu te bucuri nici cu mintea, nici cu inima, cu atât mai puţin cu mâna sau cu vreun picior. Te bucuri cu sufletul, iar cu mintea înţelegi şi conştientizezi bucuria pe care o simţi în adâncul sufletului.

Tot aşa se întâmplă şi în cazul tristeţii. Când ai o suferinţă foarte mare, cum ar fi cea generată de pierderea cuiva foarte drag, simţi o tristeţe adâncă, o tristeţe sfâşietoare, care e localizată undeva indefinit în interiorul tău, dar în mod cert nu poate fi localizată la nivelul niciunui organ. Trupul participă la tristeţea sufletului. Lacrimile încep să izvorască, iar nevoile biologice trec în plan secundar. Uităm de foame, de sete, de nevoia de a dormi, etc. Suferinţa ne copleşeşte sufletul, iar necesităţile trupului, în faţa suferinţei sufletului, devin neimportante, sau măcar scad în intensitate.

În privinţa tristeţii trăite de suflet, ne amintim cuvintele pătrunzătoare şi edificatoare ale Mântuitorului, adresate lui Petru şi Iacob, în grădina Getsimani, înainte de Sfintele Sale Patimi: ”Întristat este sufletul Meu până la moarte.” (Matei 26,38 şi Marcu 14,34).

Iată, aşadar, că bucuria şi tristeţea sunt formele de manifestare ale spiritului, ale sufletului fiecăruia dintre noi, tot aşa cum, ca o paralelă, plăcerea şi durerea sunt formele prin care trupul nostru ne vorbeşte, se manifestă.

Care este în cele din urmă rostul acestui exerciţiu interior? Odată ce ai reuşit să-ţi identifici sufletul prin trăirile sale, acesta se descătuşează din strânsoarea ezitărilor sau a îndoielilor şi devine liber, mai viu ca niciodată, devine prezent în viaţa ta, devine lumină ce te însoţeşte în călătoria ta pe drumul vieţii.

Aceasta este menirea sufletului nostru, pentru aceasta ne-a fost dăruit şi este darul cel mai de preţ! Fiind conştienţi de sufletul nostru e primul pas pe drumul credinţei, drumul întâlnirii cu Dumnezeu.

Călătorie în Spiritualitate

Cine sunt eu?

Sunt unul dintre voi, sunt un om ca oricare altul. Spun asta cu sinceritate şi realism, amintindu-mi cu drag cuvintele celui care avea să devină marele matematician Grigore Moisil, aşternute într-o scrisoare către părinţii săi: „... mi-am dat seama, mai mult decât oricând, că sunt un om ca oricare altul.”

Sunt un creştin (chiar şi după nume, ori poate nu întâmplător), care iubeşte creştinismul cu sufletul, cu conştienţă, mai degrabă ca Spiritualitate decât ca religie, care acceptă cu seninătate şi fără tendinţa de a judeca ori condamna opţiunile de credinţă ale celorlalţi.

Nu în ultimul rând, mă simt definit de cuvintele Sf. Pavel: „Dacă sunt ceea ce sunt, acesta sunt prin Harul Lui Dumnezeu.”

De ce acest blog?

1. Pentru că iubesc călătoriile, spiritualitatea şi oamenii.
2. Pentru că mă încearcă, oricât de desuet şi uzat ar suna, un puternic sentiment al datoriei. Pentru că am trăit (la momentul premergător deciziei finale de a iniţia acest blog) senzaţia foarte vie că am o misiune, aceea de a da mai departe ceea ce am primit în dar.
3. Pentru că Spiritualitatea este cea mai frumoasă călătorie la care suntem cu toţii invitaţi şi, cu siguranţă, cea mai importantă!
4. Pentru că adevărul este întotdeauna mult mai simplu şi mai la îndemâna noastră decât pare, dar, din păcate, adeseori este sufocat de cuvinte grele ori prea multe.